Un rege pentru români: Carol I

Bucureşti, 27 martie/ 8 aprilie 1881. În cabinetul său de lucru, domnitorul Carol I îi scria fratelui său, Principele Leopold, la Sigmaringen: “Mai repede decât aş fi bănuit eu însumi, s-a realizat actul fundamental ce încheie o perioadă de lupte grele şi care conferă ţării mele poziţia cuvenită în faţa întregii Europe. Într-adevăr, după 15 ani de domnie, iată un rezultat cu care se poate mândri Casa noastră şi care te poate mulţumi în mod special pe tine, pentru că într-o bună zi unul din fiii tăiva fi chemat să preia această frumoasă şi nobilă moştenire”...

Despre ce este vorba?  Pe 14/26 martie, Domnitorul Carol I fusese proclamat primul rege al României. Parlamentul proclamase Regatul României, iar conducătorului regatului i se recunoştea titulatura de: REGE. Despre evenimentul  de la 14/26 martie 1881, ziarele de acum 100 de ani scriau, la aniversare: “Cu toate vremurile tulburi prin care trecem, cu toate prefacerile adânci ce se săvârşesc în partea de răsărit şi miazăzi a Europei şi care ating foate aproape interesele cele mai vitale ale României şi viitorul întreg neamului românesc – amintirea zilei de 14 martie 1881 stă vie în sufletul nostru. După un război glorios în care viteaza armată română, sub conducerea marelui Căpitan a desăvârşit neatârnarea ţării şi a contribuit la crearea Bulgariei, Principatul României s-a înălţat la rangul de Regat şi ţara a pus pe fruntea iubitului Suveran Coroana de rege. Poporul român a privit această înălţare ca o încoronare a grelelor lupte din trecut şi ca o chezăşie mai mult de izbândă în luptele viitoare. Tot aşa priveşte şi astăzi, când trecem prin grele încercări Gata de orice jertfe, poporul nostru e neclintit în credinţa izbânndei dreptelor sale cereri. Strâns unit în jurul Tronului, el strigă puternic, într-un singur glas: Să trăiască veneratul Suveran Carol I şi Dinastia! Trăiască România!”.

Dar să ne întoarcem la scrisoarea Suveranului – despre care avem ştire datorită neobositului istoric şi cercetător conf. univ. dr. Sorin Cristescu, autorul unei consistente colecţii de epistole schimbate între cei doi suverani europeni, publicată de Editura Paideia: “Scrisorile Regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen. 1878-1905”.

Şi nu întâmplător zic să revenim la acele rânduri, căci “fresca” pe care o face Carol I acelui moment este revelatoare: “Entuziasmul care domneşte în toată ţara este de nedescris, iar omagierile, într-adevăr emoţionante, nu se mai sfârşesc. Suntem aproape sufocaţi de felicitări şi foarte obosiţi de atâtea recepţii şi de toate solicitările. (...) Pe lângă toate acestea, merg înainte afacerile statului, acum mai multe ca niciodată (...). Împăratul german mi-a trimis o depeşă extrem de amabilă în care şi-a exprimat bucuria pentru «marele eveniment». Pe 10/22 mai va avea loc sărbătoarea oficială a proclamării Regatului, la care va participa toată ţara şi toată armata; dacă va fi încoronare, mirungere sau cine ştie ce altă ceremonie, asta nu s-a fixat încă. Pentru cea dintâi insistă Camerele, dar eu mă voi opune energic, căci dacă aici desigur ar face o impresie profundă, în străinătate ne-ar face caraghioşi. (...) Noi şi alături de noi toată România speră şi aşteaptă ca tu, dragul meu Leopold, împreună cu cei trei fii ai tăi şi cu Fritz al nostru, dacă este posibil, să fiţi în mijlocul nostru în acea zi memorabilă ca să fiţi martori la felul în care un popor liber îşi omagiază regele liber ales şi ca fiecare să vadă cu ochii lui că dinastia românească nu depinde doar de viaţa mea. Această chestiune are cea mai mare amploare şi însemnătate şi reprezintă sancţiunea reglementării succesiunii la tron”...

Chestiunile dinastice sunt puse, iată, în balanţă, chiar înainte ca bunul rege Carol I să fi fost încoronat (după voia Camerelor şi în ciuda “împotrivirii” sale anunţate). La ora la care regele (abia proclamat) scria epistola pentru fratele său, politicienii începuseră pregătirile pentru următorul eveniment, cel din 10 mai, în vreme ce plebea deja vorbea despre Suveran speculând că nu întâmplător proclamarea sa ca rege se întâmplase exact a doua zi după Bunăvestire. “E semn bun”, spunea mulţimea. “E o veste bună!”