Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aceasta este concluzia expoziţiei - “Ada Kaleh – insula visului şi a uitării”, de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Aceasta readuce “în atenţia publicului bucureştean insula Ada Kaleh, un loc neasemuit şi plin de viaţă, acoperit în 1971 de apele lacului de acumulare al Hidrocentralei Porţile de Fier I de pe Dunăre. După expoziţia
Scriitori, jurnalişti, artişti plastici sau fotografi, fermecaţi de insulă, “au căutat să-i prindă atmosfera specială în cuvinte şi imagini potrivite pentru a o transmite neîmpuţinată viitorimii.” Ada Kaleh... a fost odată ca niciodată: “Ada Kaleh e o livadă verde pe Dunăre, o fermecată oază acvatică, grădină de smochini şi trandafiri suspendată în apă, ostrov de chiparoşi şi migdali.” (Miko Ervin, Porţile de fier, 1972).
Printre rămăşiţe
M-am plimbat singură prin cele două săli în care este expoziţia.Nu mai era niciun vizitator. Impactul emoţional este foarte puternic. Nu te bucuri ca atunci când vezi expuse lucruri, poveşti- vechi de mii sau de sute de ani- recuperate din cine ştie ce sit-uri arheologice. Aici încă auzi strigătul de disperare al celor alungaţi din viaţa lor, de pe insula lor, din visul lor. Pe cele câteva cărămizi salvate din zidurile cetăţii de pe Ada Kaleh, ai impresia că poţ simţi ultima lacrimă a insulei. După ea a urmat potopul.
Citesc în pliantul de prezentare. “Aflată cândva pe Dunăre, în aval de Orşova Veche, Ada kaleh a dispărut în apele fluviului îna nul 1971, după ce populaţia care o însufleţea(în ce amai mare parte de edtine turcă-n.r.) a fost evacuată de pe insulă.” Atunci, îmi amintesc din ce îmi spunea anul trecut doamna Hatige Hasan, cine a putut şi-a luat şi morţii din morminte, cine nu...
Sunt în mijlocul expoziţiei. Senzaţie de jale. Nu te bucuri atunci când vezi fotografiile din care se desprind zile şi clipe ale unei vieţi normale: cu familia la iarbă verde, la o ceaşcă de cafea, colo un bărbat , cu un câine în barcă, trece Dunărea, dincolo o mamă cu doi copii pozează să prindă pentru eternitate bucuria exitenţei sale şi a pruncilor săi; în alta, o familie numeroasă, modernizată- căci nu mai poartă nici bărbaţii nici femeile costumele tradiţionale- pozează alături de, mă gândesc eu -”mama clanului”, o bătrână căreia nu i se văd decât ochii de sub vălul negru. Ea nu s-a modernizat. În alte câteva fotografii apare un personaj – Ali Kadri, alături de o doamnă îmbrăcată după ultima modă de la Paris. Este foarte chic. Ali Kadri apare şi în faţa prăvăliei sale. E... a fost un personaj fabulos, influent, prieten cu regele Carol al II-lea. Mai dincolo, nişte băieţi veseli ne îmbie cu o îngheţată turcească. Iată-l şi regele Carol al II-lea; râde şi se prea poate că servea o ţigară de foi, făcută pe insulă; pe lângă această imagine istorică, o fotografie a surprins o secundă din viaţa tihnită a celor de pe Ada Kaleh- doi bărbaţi se întorc, probabil, de la muncă, iar în planul doi, ascunşi de ramurile unui copac şi de un gard rărit, din scândură, stau alţi doi şi-şi beau cafeaua. Apoi apare insula, fotografiată de undeva de sus, toată, în toată splendoarea ce fusese creată pentru eternitate. Mai este şi o vedere, frumos colorată, imagine realizată în centrul insulei; acolo se strângeau toţi, seara, să cânte, să bea cafea sau ceai, să povestească, să facă planuri pentru ei şi pentru copii... Până când...
Plimbarea o poţi încheia sau o poţi începe – nu mai contează - privind cele câteva acuarele- suave, luminoase, vesele, blânde, care exclamă bucurie şi aceeaşi tihnă. Pentru o clipă ai putea uita că eşti aici la un fel de priveghi al amintirilor. Dar privirea îţi este atrasă de cele câteva obiecte din casele bine rânduite- aşa cum arată o fotografie, bine aranjată, după reguli stricte –camera pentru femei, locul pentru bărbaţi- ştergare(făcute din borangic, căci femeile de pe Ada Kaleh creşteau viermi de mătase), câteva punguţe cusute de mâini măiastre ale femeilor de pe Ada Kaleh. Şi o cutie rotundă, din metal auriu, în care se lăfăise cândva o bucată zdravănă de halva. Câteva vederi, unele cu salutări - zâmbete de pe Ada Kaleh...
Tot ce este aici- obiecte, cărţi, vederi, texte despre Ada Kaleh, a fost strâns cu multă migală de doamnele de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român: Magda Andreescu, Carmen Mihalache, iar ele au fost ajutate de membri ai comunităţii turce. Unii dintre ei s-au născut acolo, pe insula-vis.
Expoziţia este deschisă în sala Oaspeţi, până la 28 iulie 2013.
Insula din scrieri
Pe zidurile sălilor în care a fost realizată expoziţia, lângă fiecare imagine este un text. Au fost ani de căutări până s-au strâns toate acestea. Textele (unul singur vorbeşte despre dispariţia insulei) ca şi obiectele şi fotografiile nu fac decât să-ţi adâncească sentimentul acela de pierdere, iremediabilă, a Paradisului. Iata câteva dintre ele.
“Câtă linişte şi ce bogăţie de culori! Plopii înalţi, de abia le poţi zări vîrfurile, şi castanii bătrîni oferă umbră răcoroasă, iar măceşii încărcaţi cu fructe roşii par nişte copaci împodobiţi cu mărgele…” (M.ar.dan – Adakaleh, 1936- epigramistul, născut în 1886 la Ploieşti, a mai publicat şi sub pseudonimele Mardan Dion sau Mugur Mardan).
“Dincolo de Vârciorova, unde trecea vechea graniţă, pe dreapta drumului, se desface din şosea un debarcader invizibil. Coborâm câteva trepte de piatră şi ne aflăm pe un fel de plaje îngustă, pe care sunt trase numeroase bărci şi în fiecare din aceste bărci doarme câte un turc. În mijlocul Dunării se ridică, peisaj în verde şi roşu, insula Ada-Kaleh.” (Povestea insulei Ada-Kaleh în Realitatea ilustrată, anul VIII, no. 390, 15 iulie, 1934).
“În mijlocul apelor ce par şi ele încremenite de atâta frumuseţe, silueta insulei cu terasele-i suprapuse se profilează în decorul solemn al munţilor ca o continuă rugăciune îndreptată către cer. Până şi zidurile roşii arse de soarele sutelor de ani, ziduri care se aprind sub văpaia fiecărui răsărit de soare pentru a păli iarăşi în umbra firavă a fiecărui apus, par a continua să se roage şi ele şi să evoce măreţia unui trecut aproape stins.” (Gh. Lungulescu, Un Budha mahomedan în insula Ada Kaleh în Universul, 12 august, 1932).
“Oamenii aceştia paşnici, visători şi impasibili, având în bunăvoinţa lor atrăgătoare acea simplitate deosebită a tuturor firilor din Orient, îţi câştigă toţi sufletul de cum îi cunoşti. Sunt atât de primitori încât, cu toate fesurile de care nici cei mai occidentalizaţi nu se despart niciodată, îţi par cunoscuţi, fapt care-ţi dă dorinţa de a te apropia de ei ca de fiinţe şi de lucruri ce-ţi sunt dragi.” (Gh. Lungulescu, Un Budha mahomedan în insula Ada Kaleh în Universul, 12 august, 1932).
“Insularii au obţinut şi dreptul de-a fabrica ţigări, aşadar li s-a cedat o parte din monopolul ce revine statului. Ei aduc tutun din Bulgaria şi Turcia, fabrică ţigări chiar pe insulă, unde posedă instalaţiuni speciale, le pun o banderolă a statului şi fiecare persoană care vine în insulă are dreptul de-a lua cu ea o mie de bucăţi. În fine, e faimoasa fabrică de rahat, din produsele căreia toţi vizitatorii se simt datori să cumpere câte o cutie cu forme originale, de carte fără file sau de hexagoane.” (Povestea insulei Ada-Kaleh în Realitatea ilustrată, anul VIII, no. 390, 15 iulie, 1934).
“Pe stradela principală şi pe uliţele laterale, înguste şi întortochiate, dai la fiecare pas de bazare, bine asortate, cu vitrinele încărcate cu fel de fel de alimente şi de obiecte: rahat, smochine, dulceţuri, cafea şi tutun, lângă cărţi poştale, pipe, ciubuce, narghilele şi mărgele – marfă pe care negustorii ţi-o oferă, cu voce tare, într-o românească sau într-o nemţească stricată. Turcii bătrîni vorbesc mai toţi nemţeşte şi ungureşte, îi vezi cu fesurile decolorate, vechi, trădând vârsta stăpânilor lor, stînd toată ziua rezemaţi cu coatele pe mese, la cafenele, în faţa cafelelor gingirlii. Tinerii vorbesc toţi destul de bine româneşte.” (M.ar.dan – Adakaleh, 1936).
“Deşi au renunţat la multe dintre vechile obiceiuri, turcii din Ada Kaleh mai ţin totuşi cu tenacitate la unele dintre ele. (...). Vechile moravuri nu mai sunt păstrate azi cu sfinţenie decât de bătrâni şi bătrâne. Ele încă mai poartă şalvari şi îşi acoperă cu grijă faţa, în timp ce fetele şi femeile tinere s-au modernizat, îmbrăcându-se europeneşte, dându-şi cu roşu pe buze, făcându-şi unghiile cu roşu strident, unele dintre ele încondeindu-şi ochii, iar cele mai excentrice şi-au tăiat părul. Cu toate că bărbaţii tineri au privit cu indiferenţă, dacă nu cu simpatie rapida transformare, bătrânii s-au scandalizat adeseori.” (Mihai Tican Rumano, Icoane dunărene, Dunărea, Delta şi taina bălţilor, 1933).
Sfârşitul
Insula Ada Kaleh a dispărut pentru totdeauna. În 1971. “
Când în insula cu acadele şi susan, din zi în zi mai părăginită, înainte de a se scufunda sub ape în toamna ei cea de pe urmă, perele coapte... cad grele, cu zgomot. Perele cad şi în intimitatea caselor desvelite, din care oamenii au plecat spre alte sălaşuri, în odăile al căror tavan e doar cerul - ele cad şi peste fortificaţiile de cărămidă roşie ale lui Eugeniu de Savoia... Duzii de Damasc au fost şi ei transplantaţi în alt pământ, prielnic firii lor orientale de sabie fină, tăioasă; chiparoşii, migdalii, smochinii, lalelele şi rozele, tot negre, karaghiul, cum sunt mângâiate turcoaicele... “Constantin Ţoiu.
Azi, ultimii dintre cei ce au locuit pe ea, îşi mai aduc aminte, mai vin la expoziţii şi povestesc sau mai arartă comori – ca acele şrergar edin borangic – pe car ele-au păstrat ca pe nişte relicve sfinte. Insula mai trăieşte doa rîn sufletul lor, doar în visul lor.
Ada Kaleh la 1800 şi ceva...
Alexandru Pelimon descria fabuloasa insulă, la 1858, în “Impresiuni de călătorie în România”
“Insola formează un paralelogram în mijlocul apei, situat spre stânga, către ţărmul neutral, în drept otarul României, al Austriei ş-al Serbiei. Se află fortificată la amândouă capetele printr-un parapet, cu mai multe ochiuri şi cu tunuri de un mare calibru aşezate pe baterii. În mijlocul insolei se găsesc locuinţele a cîtorva pescari. Are o uliţă în care cîteva prăvălioare, – tutungerie, plăcintărie, bogasierie, unde se vinde ceva americă, stambă, lulele şi celelalte, fiece prăvălie cu taraba sa dinainte, adecă jumătatea oblonului lăsată în jos şi întinsă, pe care se vedea şezînd acei venerabili bărboşi osmanlîi, cu ciubucile în mîini sau petrecînd pe degetele lor boabele metaniilor pentru inglinge?!... Uliţa aceasta era aşa de strîmtă încît dacă întindea cineva mîna putea da şi priimi un lucru de la o parte la alta...(...). Trecui de mai multe ori pe sub nişte ganguri şi portice foarte întunecoase, şi aspectul murilor rău îngrijiţi, vechi, dar cu toate acestea bine construiţi şi tari, acele bastioane fortificate, rezerva tunurilor, proiectilele, poziţiunea fortăreţei dominate de către castelul cel în faţă cu dânsa, situat pe marginea Serbiei, geamătul valurilor Danubiului ce se spărgeau pe prundul ei şi care scoteau un sunet înfiorător pe care-l auzeam, toate acestea îmi inspirau nişte cugetări posomorîte, întocmai ca şi aspectul ce-l reprezenta murii cei învechiţi şi acoperiţi de muşchi!.. Aceea ce însă mă sustrase din posomorârea cugetărilor fu deodată aspectul grădinelor, – viţa care atîrna cu nişte struguri argintii şi roşii pe bolţile cele rădicate drept în sus, fructele cele rumene şi coapte pe arbori, florile, verdeaţa care împresura fiece casă, fiece colibă! Astfel aflai insola fortăreţei Adakale, cea situată în mijlocul Danubiului, la otarul României.”
Fotografii: Muzeul Naţional al Ţăranului Român
Mulţumim specialiştilor d ela MNTR pentru sprijinul acordat la realizarea acestui articol .
Citește pe Antena3.ro
