ASTĂZI E ZIUA TA... Călin Pop

“Săgetătorul de la Celelalte Cuvinte”
“În momentul în care cântam la chitară, în epoca comunistă, nu mă gândeam că o să devenim ceva anume pe plan naţional, dar se pare că am reuşit”, spunea liderul Celelalte Cuvinte. Călin Pop împlineşte astăzi 48 de ani. La mulţi ani!

Desen de Romeo Răileanu

“Pasiunea mea pentru muzică a pornit de la o vârstă fragedă. Printre multele cadouri pe care le primeam când eram copil se numărau şi câteva jucării muzicale – acordeon, saxofon, muzicuţă, fluiere, chitară din plastic, pe care reuşeam de fiecare dată, spre încântarea tuturor, să îngăiem câte ceva după ureche din partiturile melodiilor pe care le auzeam la Radio Bucureşti dimineaţa, între ora 8:00 şi 9:00, la emisiunea «Melodia Preferată». Bunica mea din partea mamei se îngrijea de mine pe atunci, şi asta până după-masă, când apăreau ai mei de la serviciu. În afară de asta, aveam un ritm în mine de invidiat şi de cei mari, dansând într-un mod foarte aparte atunci când auzeam muzică mai ritmată. Totul a culminat când am cântat după ureche pe chitara mea din plastic cu patru corzi (nu ştiam atunci absolut nimic despre acordaje şi despre numărul necesar de corzi al unei chitare) refrenul cunoscutei «Valurile Dunării». La acel moment a intervenit bunica, spunându-le aproape poruncitor părinţilor: «Nu vedeţi că are talent copilul? Trebuie să studieze muzica!». De aici a cam pornit totul pentru mine. De asemenea, la 11-12 ani, văzând concerte cu renumite trupe de atunci (Phoenix, Sfinx etc.), am simţit că direcţia pe care o voi urma este muzica rock. Concerte erau dese în Oradea, existau trupe destule atât în Oradea, cât şi în ţară. Erau cluburi unde se cânta «la dans». Noi eram încă în liceu şi participam la «dansurile liceului». Atmosfera cea adevărată era însă în Timişoara, unde mi-am dat seama în 1980 (când apărusem primul din trupă ca student acolo) că, cu puţină şansă, vom reuşi să facem parte integrantă importantă din scena rock timişoreană. Acolo se cânta, exista activitate concertistică bogată şi la nivel de act cultural. Un artist, pentru o carieră şi o «stabilitate» pe scenă, are nevoia cea mai mare de a compune şi a se exprima sincer. Momentul de cumpănă al destinului meu muzical a fost şi rămâne întâlnirea cu Florian Pittiş din anul 1984, la Timişoara, la festivalul Tim Rock. Am avut multe satisfacţii. Prima a fost apariţia trupei pe jumătate de disc în 1985 pe albumul numit «Formaţii rock nr. 8». Cea mai mare dezamăgire a fost cea că albumul «Ispita» (1997) nu s-a scos pe CD. De ziua mea îmi urez «La mulţi ani, Maestre! Pune mâna şi exersează mai mult la instrument şi la voce!».”