Astăzi e ziua ta: Codruţ Sarafoleanu

„Adesea mă gândesc cum putem reuşi să fim «deasupra vremurilor»... Şi pentru că nu am «abilitatea» de a fi om politic sau de afaceri original, mă implic în proiecte profesionale. Conduc colectivul redacţional al unei noi reviste, o societate ştiinţifică tânără care pregăteşte un important congres internaţional şi scriu pentru un tratat de patologie chirurgicală ORL. Este, cred, suficient pentru a uita de «vremuri». Şi uit pentru că activitatea profesională îmi permite. E dedicată pacientului şi formării tinerilor studenţi sau rezidenţi. Doamne, ce bine ar fi dacă cei mai valoroşi nu ar avea doar gândul de a pleca din ţară...

Şi chiar dacă, uneori nemeritat, îi neglijez pe cei de acasă, e atât de emo­ţionant, când vorbele de mul­ţumire ale bolnavilor îţi amintesc că merită efortul. Chiar nu-mi imaginez că ar putea fi spuse de complezenţă. Omul bolnav transmite emoţia şi deseori îţi încredinţează şi sufletul său, nu doar trupul.

Nu mă imaginez făcând altceva. În adolescenţă am cochetat cu regia... apoi m-am descoperit gândindu-mă la har şi vocaţie. În medicină. Cred că indiferent de meseria părinţilor aş fi încercat să fiu mai aproape de Dumnezeu (Cicero spunea că în nici o altă îndeletnicire, cu excepţia medicinei, omul nu este mai aproape de Dumnezeu). Şi în plus, fiind fiul profesorului Dorin Sarafoleanu, nu poţi decât avea privilegii. Nu cele la care mulţi ar fi tentaţi să se gândească, ci biblioteca, relaţiile profesionale internaţionale, atmosfera din casă şi cultul pentru seriozitate şi rigurozitate profesională şi ştiinţifică.

Şi dacă nu aş fi fost român cred că tot medic aş fi fost. Destinul meu în această viaţă ar fi fost tot dedicat suferinţei semenilor (Cea fizică pentru că este tratabilă. Cea morală este adesea incurabilă. Se vede, din păcate, în România). În alte condiţii, pe un alt meridian, dar tot pentru şi alături de oameni.

Şi dacă acum aş fi la început de drum în profesie, aş trăi aceeaşi dileme ca şi rezidenţii mei: aici sau acolo? Cu mintea de acum aş zice acolo, nemaiputând să accept culpabilizarea generală şi umilinţele nedrepte şi nici actul medical sprijinit doar pe devotament personal, inventivitate, ingeniozitate (ca să nu spun improvizaţie), dar cu dotări adesea minimale. Cu eforturi materiale personale sau «umilinţe» pentru obţinerea unei sponsorizări... Este de fapt contextul în care îmi învăţ studenţii şi rezidenţii.

Ne pot lua multe, dar nu demnitatea. Dacă am fi mai solidari, noi, medicii, ce puternici am fi... E o forţă incredibilă în medicul român din aceste vremuri. Şi când simţim că se atentează şi la demnitatea noastră ne retragem pentru revigorare în fa­milie şi hobbyuri. Pentru că în me­dicina românească donquijotismul este iluzie ieftină. Pentru că suntem oameni. Şi revenim mai puternici şi curajoşi ca să ne ajute destinul. Şi pentru fiecare an ce se scurge nu ne dorim decât sănătate.”