Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Face parte din aşa-numita "garnitură de aur" a crainicelor Televiziunii Române, alături de Sanda Ţăranu, Lia Mărăscu, Cristiana Bota sau Silvia Ciurescu. Acum prezintă "Oameni ai timpului nostru", la Antena 2. Delia Budeanu îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. Îi urăm "La mulţi ani!".
Propria aniversare mă stânjeneşte. Oricum aş proiecta-o, mă nemulţumeşte. În schimb iubesc luna mai, promisiunea cea mai fericită a anului întreg. Mă regăsesc în fiecare dimineaţă de mai, deşi m-am născut seara, aproape de miezul nopţii, la ora când florile îşi exală parfumul nestânjenite de freamătul zilei.
Imaginile cu mine în anii '80 îmi declanşează un acelaşi gând: totul e să fii la locul potrivit la momentul potrivit.
Eu nu am fost. În absenţa libertăţii de opţiune devenim ce se poate, nu ce am putea deveni. Schimbarea prezentării ştirilor este evidentă, dar rezultatele sunt sterile. Unde sunt autoritatea şi credibilitatea prezentatorului pe care îl primeşti zeci de ani în casă spre a-ţi aduce ştirile zilei? Schimbarea de regim politic a adus lucrurile aici.
Vechii prezentatori de la TVR au fost eliminaţi din motive politice. În Germania sau Franţa, de pildă, corifeii ştirilor sunt oameni trecuţi de 50 de ani. În ei are încredere publicul. Suntem în siajul căderii comunismului cu efectele adiacente. Am vrut să uit şi în mare parte am reuşit. Cartea mea, LIVE, apărută anul trecut la Editura Vremea, a însemnat desprinderea de trecut, de propriul trecut. A fost un exerciţiu obligatoriu, trebuia să mă explic. Nu a fost o bucurie, am scris-o cu durere. Faci acest exerciţiu cu tine însuţi când acesta e toxic.
Altfel, tezaurizezi cu sfinţenie.
Am funcţionat ca un robot perfect. Mi-am reprimat propria natură şi am pus în loc automatisme care rezolvau de la sine încurcăturile, situaţiile neprevăzute. De pildă, o dată a explodat un proiector deasupra capului meu şi cioburile fierbinţi au căzut la câţiva milimetri de obrazul meu drept. Eram în mijlocul unui anunţ la ora cea mai vizionată a serii, sâmbăta, înainte de serialul Dallas. Nu am clipit. Am explicat sec ce s-a întâmplat, am cerut scuze pentru zgomotul oribil şi am continuat fraza ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ani la rând nu ni se punea numele. Publicul nu ştia cum ne numim. Eram postul. Puteţi înţelege? Mă tem că nu. În 1982 şi 1985 m-au scos de pe post perioade lungi, de aproape un an. Invocau sesizări la secţia "cadre" sau o tunsoare considerată inadecvată, nimic profesional pentru că era imposibil să mi se impute ceva. Desfacerea contractului de muncă nu însemna o despărţire, o plecare în altă instituţie, însemna un dosar "pătat" care nu mi-ar mai fi permis să găsesc un loc de muncă în presa vorbită, scrisă, edituri. Iar eu eram absolventă de filologie şi aceasta era calificarea mea.
La 20 de ani iubeam promisiunile, la 40 împlinirile. La 60 de ani iubesc paradoxurile şi farmecul discret revelat în timp al înţelesurilor ascunse.
