Astăzi e ziua ta, Ioana Răduca

Jurnalista Antenei 3 Ioana Răduca împlineşte astăzi 32 de ani. La mulţi ani!

Jurnaliştii au orgolii. Mari. Şi e minunat că e aşa
“Să punem peste România eticheta ÎNCHIS PENTRU REVIZIE şi să ne apucăm de treabă”
“Să facem o convenţie de la bun început. Eu, aproape întotdeauna, spun adevărul. Şi când nu-l spun, anunţ de la bun început că urmează să ţi-l ofer doar în rate. Sau te privesc în aşa fel încât să înţelegi asta. Nu mă pot uita în ochii tăi, cititorule! Aşa că îţi spun direct: îţi ofer doar jumătate din gândurile mele. Cealaltă jumătate rămâne pentru ai mei. Ai mei care mă ţin de mână când mă doare, ai mei care îmi dau două palme când o iau pe câmpii, ai mei care atunci când mă plâng, îmi reamintesc că mâine mă voi întoarce la ceea ce acum înjur pentru că, de fapt, îmi place. Aşa că, 50% sincer, să facem un bilanţ şi să răspundem la întrebări. Şi să mai stabilim un lucru: sincer, habar nu am câţi ani fac astăzi ­ 31, 32, 33? După 30 am zis că nu mai număr. E ceva cu 3... e de bine. 3 e cu noroc. Reluăm numărătoarea când vom ajunge la vârsta care începe cu 4. Până atunci trăim, nu îmbătrânim.
O zi pierdută pentru mine? O zi în care n-am mâncat o porţie zdravănă de ciocolată, n-am citit un text care să mă umple de invidie că nu l-am scris. O zi în care n-am râs cu poftă, n-am auzit omul care face Pământul să se învârtă, nu m-am contrazis cu nimeni şi n-am descoperit cât de prost sunt în comparaţie cu cei care fac sinapse de zece ori mai repede decât mine. Pe scurt ­ o zi în care n-am făcut unul dintre lucrurile care îmi plac sau n-am învăţat nimic.
Cu ceva vreme în urmă, într-o ediţie a showului semnat Ellen DeGeneres, o puştoaică de 7 ani, bolnavă de cancer, a fost întrebată scurt, direct cum poate să fie atât de optimistă, atât de tonică... Răspunsul ei: aud în capul meu un peştişor cântând ­ Doar înoată în continuare, doar înoată în continuare... Eu nu aud peştişorul. Încă. N-am un motto, o deviză care să mă facă să merg mai departe.  Sunt zile care încep cu un optimism greu de înţeles sau cu o depresie soră cu disperarea. Da, ştiu, mi se spune des, sunt un om al extremelor. Mie îmi place să cred că trăiesc intens fiecare moment, exact aşa cum îl simt, îl percep. Şi, indiferent de cum începe ziua, o duc la capăt fără un motto, un motor anume care să ducă înainte, doar aşezându-mă pe umărul oamenilor care ştiu că înţeleg, ţinând de mână oamenii de lângă mine care se clatină şi gândindu-mă că e o binecuvântare să fim prin zonă, să nu dăm cu piciorul la asta... Respir, exist, am una dintre cele mai frumoase meserii din lume, oameni senzaţionali pe lângă mine... Deci, să nu ne batem joc de asta!
Eveniment pe care îl aştept să se întâmple şi-mi doresc să văd că se produce? Un Oscar pentru un film românesc, ziua în care o să stau la interviu faţă în faţă cu Vladimir Putin, fratele meu anunţând familia că a citit o carte şi i-a plăcut, Guvernul care anunţă că rezolvă problema sistemului sanitar românesc... Mai zic? E o listă atââât de lungă a lucrurilor pe care le aştept să se întâmple că mi se taie mie răsuflarea doar când mă gândesc.
Jurnaliştii au orgolii. Mari. Şi e minunat că e aşa. Asta ne face să vrem să fim mai buni în fiecare zi. Premiile ne gâdilă orgoliul, ne fac să ne simţim că nu muncim degeaba, ne dau un impuls să mergem mai departe şi să ridicăm miza. DAR cel mai important premiu e reacţia pe care o stârneşti în rândul publicului. Nu e ipocrizie. Am câteva diplome, câteva premii, frumos aşezate în bibliotecă. Îmi amintesc de momente importante ale cronologiei mele profesionale. Mă încântă, DAR atunci când oamenii pentru care scriu, vorbesc, caut informaţii îmi răspund, mă înjură, mă aprobă, reacţionează, mă simt de zece ori mai motivată. Abia atunci înţeleg de ce fac meseria asta.
Trăim într-o ţară defectă, unde nimic nu pare pus la locul lui. Asta e provocarea. Să punem peste România eticheta ÎNCHIS PENTRU REVIZIE şi să ne apucăm de treabă. Să ne facem fiecare la locul nostru cât mai bine meseria, să facem şi ceva în plus, să gândim cu mintea noastră, să ne revoltăm, să ne bucurăm, să reacţionăm, să fim vii, să nu fim indiferenţi, să întintem o mână când e cazul, să trăim, nu doar să supravieţuim. Şi dacă bifăm toate acestea de pe listă n-avem cum să nu construim o ţară care să arate altfel, cu altfel de instituţii, de politicieni, de jurnalişti...
2013 a fost un an urât. Degeaba. A trecut într-o secundă, fără să aducă nimic major. Am senzaţia că am clipit şi l-am ratat. Un an urât, care nu vreau să se mai repete. Şi dacă au existat momente frumoase nu am apucat să le înţeleg pe deplin. Dacă ar fi să nominalizez ceva frumos din anul acesta ­ momentul când colegii mi-au demonstrat că există Moş Crăciun.
Ce aş vrea de la 2014 în afară de sănătate? Să mă ierte că am înţeles târziu că cel mai important este ceea ce îţi doreşti cu adevărat şi că cel mai important om care îţi spune ce trebuie să faci eşti TU. Şi dacă mă iartă, să mă lase să repar. E 2014, e anul meu. Şi-al tău, dacă, la fel ca mine, ai ezitat.
Să ne calmăm. E anul nostru: am şovăit, n-am eşuat. Hai, e vremea să o luăm de la capăt şi să facem, în sfârşit, ceea ce trebuie! Şi dacă nu ne iese anul ăsta, să ne liniştim. Oricând o putem lua de la capăt!”