Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unul dintre cei mai importanti scriitori ai literaturii romane, Nichita Danilov implineste astazi 60 de ani. Jurnalul National ii ureaza "La multi ani!'
"Nichita Danilov compara adesea timpul cu riul Bahlui ce traverseaza Iasii si se opreste adesea sa mediteze pe malurile lui. De acolo, reflectindu-si chipul in apa statuta, cauta sa inteleaga cursul vremurilor pe care le traim. Citeodata intelege ceva, foarte putin, dar de cele mai multe ori nu, si atunci face apel la istorie si compara timpul de azi cu timpurile de altadata, ajungind la concluzia oarecum pasnica a Ecleziastului, ca nimic nu e nou sub soare si ca ceea ce a fost va mai fi. De-a lungul istoriei s-au intimplat multe evenimente. Istoria omenirii e plina de orori. Ea are vertijuri si enigme care nu pot fi decriptate nicicind. Din cincizeci in cincizeci de ani mai aflam cite ceva despre un eveniment sau altul din istoria noastra moderna sau postmoderna. Si cam atit. Atunci evenimentele traite, din trecut, dar si cele traite astazi, prin comparatie, ne apar intr-o alta lumina. Si cam atit. Dar si aceasta decriptare (revelare prin deschiderea unor documente secrete) e doar partiala. Adevarul istoric nu-l putem afla nicicind. El ne scapa mereu printre degete. Plecind de aici, putem privi si partea plina a paharului, spunind ca raul pe care-l traim nu e chiar atit de tragic cum ni se pare. Noi sintem cauza lui. Lipsa noastra de reactie, constiinta adormita, platitudinea in care traim si pe care am manifestat-o de-a lungul istoriei, compromisurile pe care le acceptam nasc monstruozitati politice si sociale si, deseori, si culturale de un anumit tip. Anumite tare ale istoriei devind astfel ca un datum pentru un popor. Nu putem evita raul istoriei, pentru ca el se afla in noi.
Cum isi ocupa Nichita Danilov timpul in aceasta perioada? Face lucruri din cele mai obisnuite. Se scoala dimineata la 5:30 si isi face, vreme de trei sferturi de ora, obisnuitele exercitii de gimnastica. Unele in living, la sol, altele in curte, avind in acest timp grija de cele trei pisici pe care le scoate in aer liber (un siberian de padure, Kojak, o birmaneza, Nina, si pe tinarul persan cu ochi aurii, Larii, care raspunde la comenzi exact ca si un ciine…) Prepara cafeaua, micul dejun pentru ceilalti, daca e cazul, se urca pe bicicleta si pleaca spre Venetia, pedalind prin padure, pina la aeroport. Saluta avionul ce decoleaza spre Bucuresti si se intoarce acasa. Daca vremea nu-i permite sa ajunga dimineata la aeroport, atunci ajunge dupa amiaza… Pe drum, admirind privelistea ce i se deschide in fata ochilor, privind copacii ce se rotesc usor in urma, are timp si pentru poezie. Romanele si le scrie tot in acest mod, desfasurind imaginile din mers, dupa care se asaza virtos la masa de lucru.
Inceputurile carierei mele literare sint destul de tulburi. Ce as putea sa va spun? Am debutat, in presa, destul de greu, atit din pricina modului meu de a fi (eram un taciturn, un om prea putin sociabil), dar si din pricina stavilelor pe care le punea atit sistemul, cit si oamenii care il reprezentau. Am batut la usile mai multor redactii: s-au deschis cu greu. Unele au ramas inchise pina la debutul in volum. Dupa debutul in volum, barierele au cazut si deodata, peste noapte, am devenit mai cunoscut decit multi din cerberii literari care pazeau cu strasnicie, aparindu-si, desigur, interesele, intrarea in cetatea literaturii. Din vremea acestor tatonari am pastrat, totusi, multe amintiri amuzante sau frumoase. Una dintre ele e legata de Mircea Dinescu. Era prin '76-'77, lui Mircea Dinescu tocmai ii aparuse cel de-al treilea volum de versuri, "Proprietarul de poduri". Poetul se bucura de un succes extraordinar. Citind cronicile din gazete, am facut rost de volum si l-am citit. Volumul mi-a placut. Iata un poet adevarat, Nichita Danilov, mi-am zis. Un poet care ar putea sa ajute… Cred ca ar fi bine sa-i trimiti un grupaj. Sau poate sa de duci personal la el la redactie si sa-i arati versurile tale… "De ce sa ma ajute?", m-am intrebat. "Cum, de ce?", mi-am zis. Cum, de ce? Pentru ca scrii bine. La fel de bine ca el. Poate chiar mai bine. Si daca te-ar ajuta, ai avea succes… Cauta-l si arata-i versurile tale…Scrisesem atunci un grupaj de versuri inedit. Poeziile mi se pareau nemaipomenite. Le recitam in gind, intrind intr-o stare hipnotica. Mai luam, pentru autoincurajare, si cite un stimulent… M-am framintat asa vreo luna, intorcindu-mi versurile si pe o parte si pe cealalta. Cind intram intr-o stare euforica, cind cadeam in depresie. Nu mai aveam rabdare. Trebuia sa ajung neaparat la Dinescu. Intr-o zi m-am hotarit. M-am dus la ai mei si le-am cerut bani pentru avion. Parintii mei erau oameni instariti. Ei mi-au subventionat studentia prelungita. Tata s-a uitat la mine si mi-a dat trei mii de lei. O suma rezonabila. Atunci mi-am strins in graba versurile intr-un dosar, m-am imbracat si m-am urcat in primul avion ce decola spre Bucuresti. Era primul meu zbor cu avionul. Un fel de debut literar. Am trecut prin emotii mari cind avionul s-a desprins de pe sol, dar dupa ce am comandat cincizeci de coniac, emotiile mi-au trecut si totul mi se parea incintator. Norii, privelistea cimpiei, a muntilor Carpati, soselele si riurile ce sclipeau ca niste fulgere pe sol, lacurile si acoperisurile caselor, ca niste cioburi de oglinzi la mare departare. Nu cunosteam prea bine capitala. Dar, de la aeroport la Casa Scinteii, unde se aflau redactiile revistelor literare, nu era prea greu de ajuns. Intrebind precipitat in stinga si in dreapta, pentru a ma asigura ca merg in directia cea buna, la ora zece eram deja la redactia Luceafarului. Am intrebat acolo de Mircea Dinescu. Cine il cauta? Il cauta poetul Nichita Danilov din Iasi. Femeia de serviciu, dar si secretara, m-au privit cu neincredere. Eram extrem de colorat. Purtam un sacou de vara, in carouri, de care eram incintat, avind toate culorile curcubelului. Aveam plete, barbison, semanind cu un salbatic, desprins parca din oastea lui Gingis Han, imbracat, desigur, in costumatie moderna. Sau chiar post-moderna. (In paranteza, spun ca, spre uimirea mea, dupa trei decenii de la acel eveniment, l-am intilnit la Bucuresti, de data aceasta la socrii lui Mircea Dinescu, pe Evgheni Evtusenco, care, la virsta de 75 de ani, era imbracat la fel de colorat cum ma imbracasem eu pentru intilnirea cu Dinescu… ) In Siberia, a explicat poetul, unde mi-am petrecut copilaria, cresc cele mai spledinde flori. Am imbracat acest sacou in cinstea lor. Dar eu, m-am intrebat atunci, de ce ma imbracam atit de colorat? Nu cumva si in Bucovina, unde m-am nascut, florile erau la fel de proaspete ca si in tinuturile pomenite de poet? Sau poate, cine stie, stramosii mei au trait in acele locuri?!)… Tinuta mea, desigur, a stirnit rumoare pe holurile redactiei Luceafarului, unde lucra Mircea Dinescu. Nu numai secretarele, dactilografele, dar si redactorii si-au facut chipurile de lucru, trecind pe linga banca unde ma asezasem, studiindu-ma din coada genelor. Cum stateam asa, meditativ, dar foarte sigur pe mine, la un moment dat s-a apropiat un tinar care m-a intrebat daca ma poate ajuta cu ceva. Era Dorin Tudoran. I-am spus ferm ca nu. Il asteptam pe Dinescu. Numai el imi putea rezolva problema debutului. A aparut, dupa un timp, si poetul Cezar Ivanescu. Si m-a intrebat daca imi poate fi de folos. Apoi Grigore Hagiu si Ion Gheorghe, care raspundea de poezie. I-am refuzat pe toti, spunindu-le ca il astept pe Mircea Dinescu. Dinescu a aparut cam pe la orele prinzului. Era imbracat foarte elegant, intr-un sacou de velur, cu o camasa asortata si pantofi la fel. A intrat in birou, salutind dezinvolt redactorii ce stateau asezati pe scaunele lor. "Mircea, te asteapta un tinar poet din Iasi", l-a informat, pare-se, Dorin Tudoran. "Vine cumva cu o recomandare de la Emi Brumaru?" Nu, veneam fara nici un fel de recomandari. Nu aveam nevoie de ele. Versurile pe care le aveam in geanta erau recomadarea mea. Pe Brumaru, de altfel, nici nu-l cunosteam atunci. Iar calestile de fluturi si de melci impotmolite pe drumuri pavate cu bulion nu ma incintasera prea tare. "Sa vad poeziile, batrine", a zis Mircea. Toti ceilalti, in semn de discretie, parasisera biroul. Ramaseseram doar noi doi, asezati fata in fata, pe doua scaune lucioase. I-am intins dosarul. Poetul a citit cu atentie poeziile. A facut mici obervatii din loc in loc. Nu multe. Apoi, la sfirsit, a inchis dosarul, si a exclamat: "Ai talent, batrine…" Asta asteptam sa aud. Nu-mi trebuia mai mult. A venit insa in curind si dusul rece: "Poeziile tale imi plac, a continuat Dinescu, au ritm. Au metafore frumoase. Numai ca apare o problema. Eu nu ti le pot publica, din simplul motiv ca, la Luceafarul, de poezie se ocupa Cezar Ivanescu, cu care, din pacate nu sint in relatii tocmai bune… Mergi la el, poate il convingi…" Vazindu-ma ca ma incrunt, poetul zise: "Cam asa merg treburile in viata literara. Poetii se mai si cearta intre ei… Intelegi?" Nu, nu prea intelegeam. Nu prea intelegeam nici ca se cearta, nici ca nu ma poate ajuta sa public un poet fata de care aveam toata admiratia. Nu-i admiram pe multi. Simtind dezamagirea mea, poetul se gindi sa-mi intinda o mina de ajutor: "Te invit sa citesti in cenaclu si te voi publica la rubrica de cenaclisti…" "Sa citesc la cenaclu?", am spus ridicindu-ma in picioare. "Eu am venit sa public si nu sa ma produc in public…" "Cum crezi, batrine, oricum eu iti urez succes…". Probabil ca Dinescu miza ca o sa ma razgindesc si am sa-i accept propunerea, care era rezonabila, onesta. Nestiind cum stau lucrurile, mi s-a parut ofensatoare. Am parasit biroul fara sa intorc capul, murmurind, totusi ceva de genul: "Eu sint geniu, eu nu citesc intr-un cenaclu…" Mircea a iesit pe hol si a strigat dupa mine: "Geniu am si eu… Adu-mi poeziile inapoi si ti le public…" Am refuzat, plecind val-virtej din redactie… De atunci ne-am intilnit de mai multe ori si ne-am imprietenit. Mircea se amuza de fiecare data cind isi aduce aminte de aceasta scena. "I-auzi… Vine unul de la Iasi ca sa-mi spuna ca are geniu... cica are geniu… Dar eu unde eram?" Mai tirziu, Mircea m-a ajutat mult si i-am ramas recunoscator.
Probabil ca multi dintre cei care ma citesc stiu prea putine lucruri despre mine. Pe scurt, le voi spune cite ceva despre biografia mea. N-am ascuns niciodata faptul ca provin dintr-o familie de rusi de rit vechi, chiar daca faptul acesta mi-a creat deseori, mai ales in perioada copilariei si adolescentei, un disconfort social. Pe masura trecerii timpului insa, sentimentul apartenentei la etnia mea s-a intarit. Faptul acesta nu mi-a creat un statut aparte. Tind sa cred ca am fost privit cu intelegere si simpatie de confratii mei. Au existat, desigur, si situatii in care ura acumulata fata de rusi se revarsa asupra mea sau asupra familiei mele si atunci aveam de patimit. Din fericire, astfel de incidente sau excese, depinde cum le privim, nu s-au repetat prea des, iar eu am trecut peste ele, fara sa acumulez in sufletul meu frustrari sau ura fata de semeni. Stramosii mei au venit pe teritoriul Romaniei cu trei secole in urma dupa, o crunta prigoana religioasa. Prigoana a inceput in timpul tarului Alexei Mihailovici, odata cu reformele patriarhului Nikon si a durat citeva sute de ani. Emigratiile s-au succedat in valuri, in functie de bunavointa sau de asprimea masurilor adoptate de administratia imperiala... Unii tari erau mai toleranti fata de vechii credinciosi, altii i-au considerat un pericol pentru unitatea bisericii, luind masuri din cele mai drastice, pentru a-i aduce pe "calea cea buna"... Dar despre ce fel de reforma este vorba? Este vorba despre o reforma religioasa impusa de la centru. Rusia a dorit sa-si modernizeze ortodoxia, s-o aduca, ca sa zic asa, la un canon occidental. Dorinta aceasta s-a suprapus cu tendinta ei de expansiune. Moscova a incercat sa devina o a treia Roma. Si pentru a-si atinge scopurile, n-a crutat nimic. "Experimentul", al doilea in istoria ei dramatica si fascinanta, a inceput cu masacrarea propriului sau popor. Am spus al doilea, pentru ca, inainte de acesta, a mai existat unul, dar care a fost, din fericire, benefic; e vorba de trecerea la crestinism. Crestinarea s-a facut tot prin metode cercitive, in urma punerii in balanta a trei optiuni – islamismul, iudaismul si crestinismul, in doua variante – catolicismul si ortodoxia. Ceea ce a cintarit mai mult in ochii Marelui Cneaz Vladimir a fost ceremonialul de esenta bizantina. Vladimir a fost atit de fascinat de el, incit a decis sa devina ortodox. Dar, daca ar fi optat pentru o alta relgie, pentru iudaism sau islamism, va dati seama cum ar fi evoluat istoria lumii? Soarta a decis ca Rusia sa devina ortodoxa. Dupa crestinare, Rusia s-a intarit ca stat, si, in scurt timp, a inceput sa concureze Bizantul. Al doilea experiment au fost reformele lui Nikon, iar al treilea a fost Marea Revolutie Socialista din Octombrie. Aceste trei evenimente sint legate intre ele. Soljenitin, de pilda, facea o paralela intre modul (a se citi cruzimea) cu care au fost impuse reformele lui Nikon si pogromurile declansate in perioada Revolutiei. Raul, spune el, s-a facut atunci, si s-a repetat, la o scara mai mare, in secolul al XX-lea. …Reformele patriarhlui Nikon au fost facute cu cnutul. "Revolutia" religoasa, in esenta, a fost neesentiala. S-au introdus citeva reguli noi si s-au facut unele corecturi cartilor bisericesti, pe motiv ca varianta slavona era diferita de cea originala. Ulterior s-a dovedit ca o mare parte din aceste "corecturi" au fost eronate. Printre altele, tarul Alexei Mihailovici, impreuna cu patriarhul Nikon, au decis ca semnul crucii sa se faca nu cu doua degete, ci cu trei. Au fost trimise ucazuri la toate bisericile din Rusia. Preotii au fost obligati sa slujeasca dupa noile canoane. Reformele lui Nikon au intimpinat o rezistenta crunta din partea populatiei. Daca o parte din preoti a fost redusa la tacere si le-au adoptat, enoriasii s-au opus. Atunci s-a intervenit cu forta. Teroarea a fost cumplita. Cei care au fost prinsi ca practica ritul dupa vechile canoane au fost pedepsiti. Unii au fost spinzurati, altii rastigniti. Altora li s-au smuls limbile. Celor care continau sa-si faca semnul crucii cu doua degete li s-a taiat mina dreapta. Bisericile erau umplute cu miini si cu limbi, dupa care li se dadea foc. Aceasta s-a intimplat la mijlocul secolul al XVII-lea. Prigoana a durat pina la mijlocul secolului XX. De fapt, Rusia nu i-a iertat niciodata pe cei care nu i s-au supus. Prin toate mijloacele, statul si biserica oficiala i-au urmarit de-a lungul veacurilor pe credinciosii de rit vechi, indiferent unde s-au asezat acestia. Dupa reformele lui Nikon, o mare parte din populatie a luat calea exilului. Prigoana a continuat. Rusia era intr-un moment de expansiune si unde ajungeau acesti credinciosi de rit vechi, ii ajungea si patria muma si erau taiate din nou capete, miini, limbi... Ca sa scape de aceasta crunta prigoana, credinciosii ortodocsi de rit vechi au apelat la protectia altor imperii. Ei au gasit intelegere atit la turci, cit la habsburgi. Musulmanii si catolicii, probabil si dintr-un calcul politic, s-au dovedit a fi mult mai toleranti decit biserica rusa oficiala si decit statul rus. Credinciosii de rit vechi s-au retras mai intii in locurile cele mai salbatice din interiorul Rusiei, dar mina necrutatoare a puterii i-a alungat si de acolo, astfel incit ei au fost nevoiti sa paraseasca granitele tarii. Majoritatea tarilor care i-au urmat la tron lui Alexei Mihailovici au considerat ca rusii de rit vechi constituie o primejdie pentru biserica oficiala. Astfel ca prigoana a fost perpetuata.
Rusii de rit vechi nu s-au separat de ortodoxie, ci dimpotriva, ei au conservat vechile canoane, o mare parte din ritul bizantin. Credinta lor a ramas aceeasi si ea s-a pastrat si pina acum. In Rusia Sovietica religia a fost aproape nimicita. Homo sovieticus, nu din vina sa, desigur, a uitat de Dumnezeu. Dupa caderea comunismului din anii '90, biserica oficiala a renascut cu ajutorul statului. A renascut biserica, nu si credinta. Fideli ordodoxiei au ramas doar rusii de rit vechi. Iata deci ca istoria se razbuna. Dupa trei secole de prigoana, prigonitorii au cazut jertfa propriilor lor instincte: credinta s-a stins. Ea renaste acum din propria-i cenusa. Din propriul sau trecut renegat. Un alt experiment, la fel de tragic, a fost revolutia din 1917. Noua ideologie a fost adoptata cu mitraliera. Intre revolutia lui Lenin si reformele lui Nikon exista multe similitudini. Cei care s-au opus au fost anihilati. Ma mindresc ca fac parte dintr-un astfel de neam dirz, care a infruntat istoria. Desigur, in timpul sovieticilor, ortodocsii de rit vechi au avut de suferit. Eu sint din Climauti, chiar la granita cu Ucraina. Din nordul Bucovinei. In momentul in care au intrat sovieticii in Romania, au avut impresia ca rusii de rit vechi le sint ostili. Intr-adevar, s-au si gasit citiva care s-au suit in clopotnita si au tras de acolo niste focuri in armata rosie care venea spre Fintina Alba. Pentru acest lucru intreg satul a fost scos in fata bisericii, ingenuncheat si l-au tinut sub mitraliere 24 de ore. In urma pactului Ribentropp-Molotov, intre Fintina Alba, satul natal al mamei, si Climauti, s-a trasat granita. Nordul Bucovinei a fost scindat in doua. De teama unor represiuni, bunicii mei din partea mamei, impreuna cu cele trei surori ale mamei, au lasat acolo toata averea lor si s-au stabilit la Radauti, dupa ce, vreme de trei ani de zile, au pribegit, fara acte, prin toata Romania. Din familia mamei a ramas la Fintina Alba numai fratele mai mare al mamei, unchiul Iacov. Mama se casatorise, inainte de trasarea granitei, cu tatal meu, care era din Climauti. Zestrea mamei, 4 hectare de pamint, a ramas acolo. In nordul Bucovinei, patru hectare inseamna destul de mult. Practic, am acolo pamint, in Ucraina, iar pamintul pe care il avea tatal meu la Climauti, a fost si el confiscat in '64-'65, cind a venit colectivizarea. Colectivizarea i-a determinat pe parintii mei sa abandoneze Climautiul (erau priviti acolo ca niste chiaburi!) si sa vina la Iasi... Bunicii si strabunicii mei au pastrat citeva amintiri din tinuturile natale. Ramura tatalui, conform "legendei", ar fi descins de pe Don. E posibil ca stramosii mei sa fi fost cazaci. Oricum, au fost oameni instariti (bunica povestea ca strabunicii ei stringeau in jurul gospodariei ouale intr-o caruta, ca pe niste cartofi!). Pentru credinta, ei si-au lasat avutul lor in locurile natale si au plecat sa pribegeasca-n lume. In memoria lor am scris un poem numit exodul, pe care, vi-l reproduc:
Exodul
Citește pe Antena3.ro
Atunci cind umbra primilor calareti
aparea ondulindu-se pe deal si veneau
vremuri de bejenie,
ne sculam in toiul noptii,
stingeam focurile,
ne stringeam lucrurile
si, intr-o liniste deplina,
o luam din loc, tirindu-ne pasii
prin iarba umeda
sau prin zapada ce tocmai
incepea sa se astearna din cer.
Si primul lucru de care aveam grija
erau clopotele. Doua clopote mari,
ca puteai intoarce carul in ele,
si alte sapte ceva mai mici,
dar care scoteau un dangat
atit de placut, incit ne imbalsamau
cu sunetele lor molcome, dulci, inimile.
Fie vara, fie iarna,
le asezam pe sanii
si porneam in exod
tirindu-ne pasii prin pulberea
drumului, albita de razele reci ale lunii,
sau prin zapada proaspat cazuta
in care ni se infundau pasii
ca intr-o picla moale;
asezam clopotele pe sanii
umplindu-le cu saci de griu, de ovaz sau de faina,
astfel incit bataia limbii lor
sa nu ne tradeze.
Ne inhamam apoi noi insine la ele,
legind curele si fringhii peste grumazuri;
trageau la jug barbatii,
dar si femeile, in urma
veneau batrinii si copiii
inhamati la sanii mai mici,
incarcate cu icoane, cu prapuri, cu carti sfinte
si tot felul de odajdii,
in urma noastra se tineau orataniile
cu ciocurile infundate in cirpe;
cirduri de rate, de gaini si de giste,
apoi turma de capre si turma de oi,
ciinii si pisicile legate cu cirpe la bot;
dupa ce treceam de un deal,
unii dintre noi faceau drumul indarat,
ca sa mature urmele trecerii noastre
dinaintea iscoadelor;
nu aveam nici cai, nici boi,
nici alte animale de tractiune,
ci doar un asin batrin si orb,
care ne servea drept calauza.
...Dumnezeu ne dadea atita putere,
incit daca la pornire
ne inhamam cite douazeci, treizeci
la un clopot aburcat pe o sanie,
dupa primul deal si prima vale,
simteam in sufletul nostru
atita credinta si atita putere,
incit povara ni se parea a fi foarte usoara:
acum sania o puteau trage
doua sau trei perechi de picioare,
sau chiar un singur om,
barbat sau femeie;
noi mergeam in urma lui
si cintam imbatati de bucurie Osana.
Si, dupa zile si nopti intregi
de mers, cind ajungeam
intr-un loc potrivit, ferit de primejdii,
ne trageam mai intii sufletul,
apoi cufundam clopotele
in apele riului – o groaza de pesti
se invirteau in jurul limbilor lor,
copiii incercau sa-i prinda cu mina –,
in timp ce noi, deja intremati,
ne apucam sa inaltam, din ramuri, frunze, paie si lut
un lacas nu mai inalt decit un stat de om
in care sa aducem cintari de lauda Domnului...
In jurul lui, construiam din pamint,
asemenea termitelor, locuinte rotunde,
pe care unii le asemanau cu niste
musuroaie de cirtita sau de furnici,
dar pe care noi, in sufletul nostru, le vedeam ca pe niste
clopote de lut, menite sa ne adaposteasca
de furia vrajmasului celui vazut si a celui nevazut...
Inarmati pina-n dinti, prigonitorii nostri
ne smulgeau limbile,
dar ele precum cozile unor sopirle cresteau la loc;
ne taiau degetele de la mina dreapta,
le aruncau in biserici gramezi
si le dadeau foc, dar degetele se ridicau din flacari
ca niste cruci luminoase... Secole la rind,
pentru credinta noastra strabuna,
am indurat o crunta prigoana:
ne-a prigonit insasi Patria mama.
Am plecat cit mai departe de fruntariile ei:
pretudindeni insa am fost
urmariti de blestem. La scurt timp
dupa ce ne asezam intr-un loc,
largindu-si hotarele, Patria mama
ne prindea din nou in mrejele ei,
si atunci, pescuind clopotele din riul
sau din lacul in care le cufundasem,
porneam intr-un alt, mereu un alt exil.
Dimineata, suflind dintr-o trimbita alba,
un inger al Domnului ne indrepta
pasii spre pustiu...
In afara de aceasta ce-as vrea sa se mai afle? Ce altceva decit faptul ca am iubit-o si ca o iubesc pe Cristina si ca ii iubesc pe cei doi copii ai nostri, Andrei si Larissa, si ca lor le inchin cu mare drag cartile pe care le scriu cu ajutorul Domnului…
Sa fii om de cultura in Romania zilelor noastre? Nu stiu. Eu nu ma consider om de cultura, ci scriitor. Care e un fel de palmas al literelor. Poate o sa ma intrebati ce inseamna sa fii scriitor in Romania? Ce sa va raspund: nimic altceva decit sa fii scriitor. Cum isi cistiga piinea un scriitor? Foarte simplu. Practicind un job. Si atunci cum ramine cu scrisul? Scrisul e un hobby? Nu, e vorba de vocatie, nicidecum de hobby. Rezistenta prin literatura poate fi considerata o proba de foc pentru cei chemati... Intelegeti?
Desigur, cu totii asteptam laurii. Nu neaparat premiul Herder sau premiul Nobel, ci altele, la fel de prestigioase… Pentru ce as vrea sa fiu rasplatit? Poate pentru romanul "Ambasadorul invizibil", poate pentru "Masa si Extraterestrul" ( a se citit Anticristul), poate pentru "Imagini de pe strada Kanta" sau pentru volumul de proza pe care ma pregatesc sa-l scriu… Desi legea dupa care se acorda premiile literare se compara uneori cu jocul la ruleta ruseasca: tragi si glontul porneste in gol, soarta mi-a fost destul de favorabila… Am ramas cu capul pe umeri…
La 60 de ani, ma simt implinit, cum altfel, decit implinit. Si impacat cu soarta. Ce sa vad privind in urma? Vad omul. Sau macar ma straduiesc sa nu-l pierd din vedere.
De 7 aprilie, pe stil vechi e Bunavestire. Deci, Bunavestire tuturor!'
