Razvan Ioan Dinca, directorul Teatrului National de Opereta 'Ion Dacian', implineste astazi 38 de ani. Jurnalul National ii ureaza 'La multi ani!'
'Am publicat o carte de poezie. Incep prin a spune acest fapt implinit, nu pentru a epata, ci pentru a releva un sens - am simtit nevoia, indeajuns de autodistructiva, sa impart cate ceva din sufletul meu, din sensibilitatile mele, uneori ascunse, cu eventualii cititori. Motto-ul acestui volum este: 'nu facem decat sa incepem>. Prerogativele acestei sintagme, devenita crez, imi domina existenta. Vremuri de criza, in sensuri diverse si din ce in ce mai perene, se reflecta percutant in viata mea. Incep si nu incetez sa incep, cu senzatia ca nu fac altceva decat sa fiu la un mereu inceput. Si cand totul devine finalizat, o iau de la capat, masinal, perseverent, cautand noi provocari', isi incepe sarbatoritul nostru 'confesiunea'.
'Timpul e foarte contractat. Nu au cand vremurile sa se astearna constiincios pe file, pe pagini. Nu am timp sa ma transform in istorie, nici macar in propria mea istorie. Ma dedic zilnic, cu indarjire si pasiune, singurului moment de relaxare reala pe care mi-l permit: calaria. Coabitarea pasagera cu unul dintre cele mai sensibile vietuitoare de pe planeta, apropiate omului: calul. Particip la concursuri, in care sper sa continui sa traiesc o adolescenta sportiva, descatusata, benefica, pozitiva. Sa uit. Pentru o ora.
Atat. Caci nici somnul cateodata nu poate permite uitare in vremurile acestea. Sa uit ca in calitate de director de teatru, in vremurile acestea, gestionez constructia unei cladiri moderne, ultratehnologizata, multi functionala, destinata operetei si musicalului ce va aduce acestor genuri spatiul optim pentru o buna desfasurare a potentialului lor enorm - cu credinta ca spectacolul musical este spectacolul viitorului. Sa uit pentru o ora ca odata cu schimbarile politice, maine se poate schimba (in bine sau in rau, functie de conjunctura, noroc, etc) destinul unui teatru, unor persoane, unor artisti, unui gen… Sa uit ca incertitudinea guverneaza planurile de viitor, ca aici, in tara noastra, planurile pe termen 'lung> nu pot fi facute decat pe cateva luni. Ca maine nu e o zi neparat consecinta a zilei de ieri, ci inceputul. Un nou inceput, de parca nu facem nimic altceva decat sa incepem. Dupa ce ora aceea trece, dupa ce caii transpirati, care mi-au preluat starile contradictorii se odihnesc, incepe viata reala. Cu repetitii, spectacole, lansari de carte (de poezie, mai nou), planuri, priviri mirate si incertitudini certe.
Am senzatia de multe ori ca sunt un om puternic. Am des aceasta senzatie. Nu trece mult timp si ea dispare, spulberata de vremuri. De oamenii vremurilor. Dar constatarea mea ca puterea nu schimba vremea, ci vremea schimba puterea, imi da sperante.
Contactul cu arta te poate face liber, in limita unor constrangeri determinate de estetica modului de expresie. Respectand regulile teatrului, faci teatru, liber. Respectand regulile poeziei, scrii poezie, liber. Contactul meu cu arta a fost atunci cand adolescenta mea timpurie mi-a fost marcata de semnul poeziei. Citeam, scriam, reciteam enorm, pe strazi, acasa, la scoala. Scriam incognito, cu timiditate, cu complexe, secret. Dar scriam continuu. Si nu am incetat sa o fac nici acum.
Teatrul a aparut tarziu, la 19 ani, printr-o intalnire. Doamna Ruxandra Otetelesanu Urechia, unul dintre cele mai mari spirite pe care cultura romana anonima, de sertar, le-a avut, m-a luat sub aripa ei. Dumneaei mi-a spus sa fac regie. Sa ma arunc in lumea condusa de mari artisti: Silviu Purcarete, Andrei Serban, Alexandru Tocilescu (Dumnezeu sa il ierte) etc. Ei conduc aceasta lume. Noi incercam sa ne facem treaba, asa cum putem, negresind, in slujba publicului si a artei specifice. Cat vom reusi…vom vedea. Apoi am avut sansa unui profesor la facultate de mare calitate didactica: Tudor Marascu. Vremurile l-au rapus. I-am purtat sicriul in iarna, cu recunostinta. A venit apoi sansa de a lucra cu mari actori. Scoala Tamara Buciuceanu, scoala Emil Hossu, scoala Cornel Vulpe. Greu de urmat. Frumos de absolvit. Iar mai apoi am descoperit muzica. Am montat opera, opereta, musical. Nu am facut altceva decat sa incep sa inteleg muzica si spectacolul sau. Am inceput practic, alta cariera. Pe care o continui. Fara sa termin. Sper…
Cei care citesc aceste randuri ar trebui sa stie ca…voi avea un copil. O fi arta? O fi refugiu? O fi relaxare? O fi implinirea? Voi vedea.
Sa fii om de cultura in Romania zilelor noastre? Putin marginal – ceea ce e bine, pentru ca daca toti am fi oameni de cultura atunci cine ar mai fi spectatorii, cititorii, privitorii, ascultatorii??? Glumesc, bineinteles. Ca om de cultura esti cam ultimul pe lista la mesele mari. Ceea ce e normal. De cand lumea a fost asa. In istorie, ca oameni de cultura, am cantat la masa regilor. Sau i-am contestat, spulberandu-i. Nu invers. Dar regele a murit si ceea ce noi am lasat in urma a ramas peste vremuri. Putin pervers, stim ca daca prezentul nu ne apartine in totalittate, viitorul sigur e al nostru. Ceea e o satisfactie tardiva, dar motivanta. Pentru unii. Eu nu ma multumesc cu asta. Arta teatrului e o arta a prezentului. Mie imi trebuie acum si aici. Asta impun, asta vreau. Vreau la masa regelui. Daca el merita. Si nu intotdeauna sunt primit. Sau nu intotdeauna merg. Din vina mea, probabil…
Ma felicit pentru ca am ales calea implinirii prin invatatura, prin initiere continua, prin a face ceea ce cred ca mi se potriveste, cu maxima credinta si energie, in lupta cu timpul cateodata, cand e cazul, sau in concordanta cu vremurile, cand, oportun si la obiect, este cazul. Ma felicit pentru ca am cautat sa aleg progresul in opozitie cu stagnarea. Am luat premii. Ca manager, ca regizor. Dar asa e, desi e frumos sa spui ca nu conteaza premiile, marturisesc ca atunci cand le primesti esti flatat. Esti recunoscator. Esti putin fericit. Esti nitel in al noulea cer. In anii acestia consider ca am avut doua creatii majore: 'O scrisoare pierduta" la TN TG Mures, acum multi ani si 'Liliacul" la TNO, recent. Imi doream cel mai important premiu pe care il poate dori un regizor – recunoasterea, solicitarile continue de a monta spectacole la teatre importante in conditiile impuse de tine. Nu au venit tot timpul. Am primit premii importante pentru 'Liliacul". Dar in plus mi-as fi dorit o recunoastere din partea lumii teatrului dramatic. Trecerea mea de la teatrul dramatic la cel musical m-a facut sa fiu uitat cu desavarsire de lumea celui dintai. Nici macar nu mai exist in lumea aceea, desi simt ca mai am multe de spus, ca sunt in plina forta creatoare. Dar poate ca asta cred doar eu…
E frumos cateodata sa vezi ca spectacolele tale creeaza multe reactii, in strainatate, intre spectatori, in echipa, intre cunoscuti, dar breasla din care speri ca faci parte te ignora. Aproape ca m-am consolat cu asta. Desi e greu. Stiu ca sunt validat de colaboratorii mei, artistic, de spectatorii mei, care trimit scrisori dupa scrisori cu remarci pozitive. Dar nu e intotdeauna de ajuns. Nu e nimic. Mai incep o data, o iau de la capat.
Nu stiu ce inseamna cifra aceasta, 38. Nu percep trecerea anilor nici ca pe o victorie nici ca pe o previzibila infrangere. Nu stiu nici ce repercusiuni are asupra mea anul, anii. Am boli, am angoase. Trec anii si ele raman. Sunt rezistente, deci fac parte din viata mea. In acelasi timp am bucurii mari. Compenseaza. In contrast, imi pare rau ca nu am puterea de face tot ce as vrea. Ca nu am putut, pana acum, sa scutesc de suferinta unii oameni cu care am intrat in contact si a caror cauza a suferintei sunt. Imi displace pana la sange sa provoc suferinta. Si poate de aceea am fost incercat cu aceasta grea povara. Si necazul este ca suferinta lor e suferinta mea. De multe ori poate mai mult sufar eu decat ei. Ce teorie lacrimogena..!!!. Dar valabila in ceea ce ma priveste.
Cand incepi, trebuie sa intrevezi sfarsitul lucrului tau, bine facut si obsedant urmarit. Dar sa nu uiti, cititorule, ca nu faci decat sa incepi. Cand vei termina, vei incepe din nou altceva, pana cand obosesc vremurile sa mai tina pasul si te lasa in pace si odihna. Vesnica.'