Sărbătoritul nostru, Sergiu Anghel, profesor universitar doctor, în cadrul UNATC este un artist adevărat, dorit de publicul român. Mâine împlineşte 57 de ani. Îi urăm „La mulţi ani!”.
A făcut studii de compoziţie coregrafică în Statele Unite la Duke University, Carolina de Nord, în cadrul ADF (American Dance Festival), la New York cu Linda Turnay, Stuart Hodes, Betty Jones, Carman Moore şi la Amsterdam Summer University cu Richard Fine. De asemenea, a fost invitat de USIA (United States Information Agency) în cadrul programului „International visitor Program”, în 1990. În perioada 1994-1998 a fost vicepreşedinte al Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor de muzică din România. Este membru fondator şi director de proiecte al Fundaţiei „Solidaritatea culturală pentru România”. Printre distincţiile ce i-au fost acordate de-a lungul timpului se numără: Diploma decernată de Colegiul criticilor muzicali ATM.
„Pentru împlinirea şi lansarea unui stil nou expresiv în arta noastră coregrafică.” – 1981; Premiul filmului muzical-coregrafic de televiziune decernat de revista Actualitatea muzicală, în 1992; Premiul UNICEF, pentru unitatea stilistică a baletului „Anotimpuri” de Sergiu Anghel, Iaşi, 1993; Premiul Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor de muzică pe anul 1994 şi 1995; Premiul pentru investigarea unor noi modalităţi de expresie coregrafică decernat de Concursul internaţional de creaţie coregrafică, Iaşi 1997; Medalia de aur şi trofeul Măslinul de Aur la Festivalul internaţional Video-Art (Bar, Muntenegru) 1995; Premiul I şi Trofeul „Delfinul de Argint” în cadrul Festivalului Concurs Internaţional de la Fivizzano, Italia, 1999.
„Să afirmi cu nonşalanţă, într-o Românie înapoiată cultural, că eşti coregraf presupune asumarea riscului de a fi asimilat, de trepăduşii culturali recenţi, cel mult cu un fel de proxenet discret. N-am sfătuit pe nimeni, de aceea, să îmbrăţişeze meseria asta în România. Mi-a ajuns propriul calvar. Îi sfătuiesc însă pe toţi cei care simt că această cruce este uşoară să o poarte. Poate că şi în lumea artelor, cândva, cele din urmă vor fi cele dintâi. Poate că există un Paradis al Artei, unde locurile cele mai înalte să nu poată fi ocupate decât de cei cu trupuri şi cu suflete uşoare. De aceea, doar dansatorii merg în paradis... poate şi clasa muncitoare”, ne mărturisea artistul.