Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Chişinăul este atestat documentar, prima dată, la 17 iulie 1436. Atunci, domnii Ţării Moldovei, Ilie şi Ştefan i-au dat lui Oncea-logofăt “pentru credicioasă slujbă”, mai multe sate pe râul Răut. Stabilind hotarele acestor sate, documentul menţionează: “...şi la (râul) Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheşenăului lui Acbaş, la Fântâna unde este Seliştea Tătărască în dreptul păduricii...”
A doua menţiune datează din 1466. Este un document de proprietate prin care voievodul Ştefan cel Mare îi dă unchiului său, Vlaicu o silişte la Chişinău. Mai bine de 100 de ani, moşia a fost stăpânită de urmaşii lui Vlaicu Pârcălab. În 1641, Chişinăul devine moşie mânăstirească; domnitorul Vasile Lupu îl trece în stăpânirea Mânăstirii Sfânta Vineri din Iaşi, unde a rămas până în secolul al XIX-lea.
În anul 1666, locuitorii Chişinăului sunt numiţi târgoveţi, iar în anul 1673, Chişinăul apare in documente ca târg, alături de alte 32 de târguri ale Moldovei. În anul 1788, se produce cel mai mare dezastru din istoria Chişinăului, când construcţiile oraşului au căzut pradă flăcărilor incendiului provocat de armata turcă.
După încheierea păcii din Bucureşti, în 1812, trupele ruseşti se retrag din Ţările Române, anexând la Imperiul Rus partea răsăriteană a Moldovei, de la Prut până la Nistru, iar Chişinăul este desemnat capitală a provinciei Basarabia. Iniţial, administraţia ţaristă a acceptat existenţa şcolilor şi a serviciului religios în limba română. Dacă, însă, în 1833, limba română era predată la liceul regional din Chişinău, către 1870, ea a fost absolut interzisă; în nicio bibliotecă din Chişinău nu se mai găsea vreo carte românească, iar aducerea lor de peste Prut era imposibilă. În 1875, în Basarabia, erau 355 de şcoli primare cu 28.000 de elevi la o populaţie de 1 milion de locuitori, din care două treimi moldoveni. Statisticile arată că, în localităţile majoritar româneşti, şcolile erau cel mai puţin numeroase (Chişinău, Orhei, Soroca, Bălţi).
“Sub unguri, scrie Paul Goma în romanul “Basarabia”(Ed Flux, 2003), vreme de un mileniu, românii din Transilvania au avut parte de suferinţe cumplite, printre nedreptăţi fiind nerecunoaşterea lor, autohtoni, ca naţiune, alături de ocupanţi (unguri, secui) şi de colonişti (saşi, şvabi). Însă, în 1918, când s-au unit cu Patria Mamă, românii transilvăneni puteau să scrie şi să citească, aveau o identitate, ştiau cine sunt şi de unde se trag; prin comparaţie: sub ruşi, numai în 106 ani, basarabenii au fost striviţi, analfabetizaţi, deznaţionalizaţi, dezidentizaţi.“
În anii 50-70 ai sec al XIX-lea, Chişinăul şi-a schimbat mult aspectul general, sub influenţa arhitectului Alexandr Bernardazzi care a proiectat străzi şi cartiere în stil rusesc, precum şi o serie de clădiri si monumente importante. S-au construit locuinţe pentru reprezentanţii administraţiei ţariste, iar populaţia Chişinăului a sporit prin aducerea a numeroşi străini care să slujească aparatul guberniei. Au luat primă de instalare, casă şi servicii bune zeci de mii de colonisti evrei, bulgari, ucraineni, ruşi, găgăuzi - vorbitori de rusă, nu de română, slujbaşi care, înainte de a se pensiona, ajungeau, de pretutindeni, pe pământul meridional cu multă lumină al Basarabiei. “Nu firea mai slabă a românilor dintre Prut si Nistru a fost de vină în strivirea lor, doar în 106 ani, scrie acelaşi Paul Goma; şi nu firea mai tare a românilor din arcul carpatic, suferind un mileniu, i-a făcut să iasă cvasi-teferi din robia ungurească. Ci natura ocupantului. Ungurul, brutal, crud, dispreţuitor, nu i-a considerat pe indigenii găsiţi în interiorul arcului carpatic alcătuitori ai unei naţiuni - le-a îngăduit, însă, preacticarea religiei (ortodoxă, greco-catolică), a tolerat să aibă tipografii, publicaţii, şcoli în limba lor. Rusul, “bun să-l pui la rană!”, doar la câţiva ani de la ocuparea Moldovei de Răsărit, în 1812, a suprimat autonomia culturală promisă pe hârtie, teritoriul şi locuitorii au fost rusificaţi cu ferocitate, de parcă inamicul nr 1 al pravoslavnicismului rusesc ar fi fost românul.”
Chişinăul îşi recapătă trăsăturile româneşti după proclamarea Unirii, în 1918. Sunt deschise şcoli, tipografii, biblioteci, teatre. Apar primele fabrici, se organizează expoziţii de mărfuri industriale şi maşini agricole, capitala basarabeană se intergrează în reţeaua de drumuri a României. Aşa cum aflăm din volumul “Chişinău” (Ed Museum, 1997), în anii 20-30, în cel de-al doilea mare oraş al României (azi, circa 600.000 locuitori) activau mai multe bănci: Moldova, Unirea României, Dacia, Iaşi. În 1934, Pantelimon Halippa a fondat prima instituţie de ştiinţe academice din Basarabia - Institutul Social Român şi tot sub preşedinţia lui a fost fondată Universitatea Populară Moldovenească. La Chişinău, existau, în perioada interbelică, Teatrul Naţional, Muzeul Naţional de Istorie a Naturii, Cinematografele Odeon, Orfeum, Colosseum, Expres, Clubul Polonez. Oraşul avea, de asemenea, trei şcoli superioare de muzică: Conservatorul Naţional, Conservatorul Municipal şi Conservatorul Unirea.
Deşi prima atestare documentară a Chişinăului este 17 iulie, ziua oraşului nu se marchează la aceeaşi dată. Manifestarile populare consacrate capitalei basarabene au loc la 14 octombrie, o dată cu hramul bisericii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, consideraţi protector ai oraşului.
Citește pe Antena3.ro
