Despre ierarhizarea ta­lentelor

Viaţa noastră e bântuită de aprecieri estetice. Termenul de genial e folosit câteodată şi ca formă de politeţe, în loc să-i spui cuiva că e punctual, îi spui că e genial...

Viaţa noastră e bântuită de aprecieri estetice. Termenul de genial e folosit câteodată şi ca formă de politeţe, în loc să-i spui cuiva că e punctual, îi spui că e genial... Dar nu această latură mondenă constituie tema în­semnărilor noastre. Harnica şi meto­dica filozofie germană şi-a propus să stabilească exact graniţa dintre ta­lent şi geniu. Geniul e înţeles ca un atribut excepţional al unei persona­lităţi, ca un har miraculos de a de­păşi prin înţelegere şi putere de ex­presie condiţia umană. Geniul nu e un atribut excepţional, un har de esen­ţă divină, geniul e starea naturală a omului. Nu mă miră că cineva e genial, dimpotrivă, mă miră că nu e genial. Lipsa de geniu e o formă de uzură a individului, de îngenunchere în faţa judecăţilor automate. A fi ge­nial înseamnă a avea o gravitate ex­traordinară în faţa vieţii. Ceea ce ui­meşte la Tolstoi sau la Shakespeare, sau la Pitagora e tocmai acea extraordinară pasiune cu care trăiau viaţa. Ei nu au glumit cu viaţa, asta este evident. Dar a trăi viaţa cu gravitate nu este oare ceva firesc? Geniul nu face decât să-şi ducă până la capăt condiţia de om. Nefirească e super­ficialitatea noastră.

  

"Cum s-a ajuns însă la ierarhizarea aptitudinilor estetice, cum s-a ajuns la noţiunea de geniu şi noţiunea de talent? Cu timpul, producţia artistică s-a dezvoltat, ea a căpătat un caracter de breaslă şi, mai târziu, un caracter comercial. În lumea artei au început să pătrundă şi oameni fără o vocaţie extraordinară. Arta a devenit nu numai o profesie rentabilă, ci şi o posibilitate de a ieşi din anonimat. Aşa s-a inventat termenul de talent, care dă aproape oricui dreptul de a se ocupa de artă. Uneori mă gândesc că, de fapt, capodoperele ar fi suficiente pentru viaţa artistică a omenirii...”

Teodor Mazilu, “Ipocrizia disperării”, Ed. Albatros, Bucureşti 2002