Glumeţul Ionică de la Humuleşti

ILUSTRAŢIUNEA ROMĂNĂ 30 SEPTEMBRIE, 1938
“Cică era odată într’o ţară un craiu care avea trei feciori”... Câţi dintre noi nu ştiu povestea minunată a lui Harap-Alb şi cine n-a fost purtat în anii copilăriei pe aripile vrăjite ale calului năzdrăvan, dus «ca vântul» prin împărăţia lui Verde sau Roş-împărat, făcând cunoştinţă cu Gerilă, Setilă sau Flămânzilă, ce mânca brazdele în urma a 24 de pluguri şi urla în gura mare că moare de foame?

ILUSTRAŢIUNEA ROMĂNĂ 30 SEPTEMBRIE, 1938
“Cică era odată într’o ţară un craiu care avea trei feciori”... Câţi dintre noi nu ştiu povestea minunată a lui Harap-Alb şi cine n-a fost purtat în anii copilăriei pe aripile vrăjite ale calului năzdrăvan, dus «ca vântul» prin împărăţia lui Verde sau Roş-împărat, făcând cunoştinţă cu Gerilă, Setilă sau Flămânzilă, ce mânca brazdele în urma a 24 de pluguri şi urla în gura mare că moare de foame?

În rândurile de mai jos voiu căuta să înfăţişez cititorilor căsuţa scundă unde a trăit şi a închegat atâtea fermecătoare povestiri glumeţul Ionică dela Humuleşti. După ce ai urcat în pantă aproape întreaga lungime a liniştitei străzi Sărărie, o tăbliţă înfiptă într-un stâlp îţi indică printr’o săgeată şi câteva cuvinte drumul spre «bojdeuca lui Creangă». Şi apucând pe o stradelă laterală te pomeneşi pe nesimţite în cartierul Ţicăului şi ţintuită în gard o nouă tăbliţă te vesteşte că ai ajuns la ţinta călătoriei. De cum ai deschis poarta şi ai păşit pe carăruia pietruită ce se strecoară printre straturile de flori, un câine se repede, dând de veste celui însărcinat cu paza acestei căsuţe declarate monument istoric, că au sosit vizitatori. În fundul grădinei în vale abia se distinge printre răzoarele de flori abundente căsuţa joasă, acoperită cu şindrilă şi cu ferestrele larg deschise. Cum ai intrat în această umilă «bojdeucă» te cuprinde un sentiment nelămurit de evlavie şi calci în vârful degetelor, încet, ca într’o biserică, cercetând cu ochii cele din jur: Aici a dormit Creangă, la această masă a stat Eminescu, pe aici s’au preumblat Maiorescu, Panu sau alţi maeştri din nemuritoarea «Junime» de odinioară. În mijloc, un antreţel (tindă) cu două uşi. În stînga e camera ce servea de salon unui bust din ghips al autorului «Amintirilor din copilărie». De jur-împrejurul pereţilor sunt înşirate toate operele lui, fie în ediţii vechi, fie postume; iar în camera din dreapta, un pat acoperit cu lăvicere de lână ţărăneşti, în culori pale, presărate cu naftalină. Într’un colţ, un dulăpior simplu, iar o nisiparniţă de lemn, cu care se aşternea nisip pe slovele proaspăt scrise, ţinând loc de sugativă, o scrumieră şi un sfeşnic de lemn cu lumânarea stinsă de el. La marginea mesei un ceaslov cu litere chirilice şi un volumaş subţirel: Metodă nouă de scriere şi cetire, pentru usul clasei a I-a primară, alcătuită de I. Creangă şi tipărită la Iaşi în anul 1868; deasupra odihnesc o pereche de ochelari ieftini, iar alături, cutia lor de carton.

Sprijinit de masă, un scaun şubred stă gata să cadă parcă la cea mai mică atingere. Cu toate că peste un an se împlineşte o jumătate de secol dela moartea marelui povestitor, toate aceste mici obiecte aşa cum sunt aşezate pe masă îţi dau impresia că abia au fost părăsite de stăpânul lor şi te aştepţi să dai cu ochii de el, fie afară în cerdac, povestind lucruri cu haz, fie printre straturile de flori, unde trebuie să fi ieşit să-şi mai alunge urâtul. Încolo, totul e gol. În afară de o icoană şi câteva lucrări în peniţă, reprezentând «bojdeuca», camerele sunt goale. Aceste câteva simple obiecte e tot ce s’a mai păstrat dela cel ce a fost cel mai mare povestitor al nostru. La plecare, însoţitorul meu mă duse în faţa unui registru respectabil:

– Iscăliţi şi dumneavoastră, vă rog.

– De ce?

– Toată lumea care vine aici e ţinută să se iscălească în condică. Aşa este obiceiul.

Am răsfoit din curiozitate: sunt mii de iscălituri ale vizitatorilor din toate unghiurile ţării. Profesori, preoţi, studenţi, ca şi umili călători, au ţinut să aducă astfel omagiu postum celui ce le-a încântat anii copilăriei cu basmele lui, vizitând locul unde a trăit el.”

Prejudecăţi duioase

“Oricât de frumoase ar fi amintirile, oricât de mare ar fi ispita de a le povesti, trebuie să admitem că numai în prezent există viaţa. A trăi din amintiri înseamnă a te închide în tine şi a rupe amintirile cu ceilalţi oameni... Schimbul reciproc de amintiri nu poate aduce nici o comuniune prezentă. Chiar şi amintirile comune sunt o biată prejudecată duioasă. Cineva căruia venisem să-i cer un anumie lucru, de mare importanţă practică, n-a avut deloc răbdarea să mă asculte, el dorea să-şi povestească amintirile... Desigur, amintirile sunt inevitabile”