Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

An de an, la 21 noiembrie, creştin ortodocşii sărbătoresc cu evlavie Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, mare praznic împărătesc, în amintirea zilei în care Sfinţii şi Drepţii Părinţi Ioachim şi Ana au condus-o pe Preasfânta Fecioară Maria la templu, precum făgăduiseră Domnului. “După ce s-au sfătuit cu rudeniile lor ­ explica părintele arhimandrit Cleopa într-una din predicile la această mărită sărbătoare ­, Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana au adunat multe copile nevinovate şi curate, de o vârstă cu dânsa şi mai mari din Nazaret, ca să petreacă pe această copilă sfântă până la Ierusalim, cu făclii aprinse în mâini, cu cântări şi cu psalmi. Şi au pornit din Nazaret spre Templul din Ierusalim, cale de peste 150 km, mergând trei zile în şir. Şi era o minune mare şi prealăudată acea dumnezeiască adunare alcătuită din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale cântau mai cu seamă psalmii lui David şi cele ce se potriveau cu această mare taină şi ducere a Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor, zicând aşa: «Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău.» (Psalm 44, 12).”
Sărbătoarea, după cum ne arată Sinaxarul, s-a făcut într-un chip minunat, şi a fost cuprinsă în Postul Crăciunului, înaintea Sărbătorii Bucuriei, când Cuvântul Lui Dumnezeu S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat din Maria Fecioara şi, în noaptea de Crăciun, S-a făcut Om.
La vârsta de trei ani, Sfinţii şi Drepţii Părinţi Ioachim şi Ana au dus-o pe Sfânta Fecioară la Templu, unde a fost întâmpinată de preotul Zaharia. Aici a rămas la Templu doisprezece ani, “cu rară cuviinţă, hrănită cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil”. După 12 ani, Născătoarea de Dumnezeu, a fost încredinţată lui Iosif, “ca acela să-i fie păzitor şi martor al fecioriei ei şi ca să slujească, atât la naşterea ei cea mai presus de fire, cât şi la fuga ei cea în Egipt şi la întoarcerea cea de acolo în pământul lui Israel”.
Cum sărbătoarea este situată în Postul Crăciunului, Biserica a rânduit dezlegare la peşte.

Ovidenia
În lumea satului românesc i se spune şi Vovidenia sau Ovidenia, termen ce provine de la rusescul “văvedenie” (intrare). Se zice că ar fi ziua în care începe iarna, iar ţăranii spun că în noaptea de Ovidenie comorile ascunse ard cu flacără albastră iar cerurile se deschid şi, precum în ziua de Crăciun, animalele pot grăi cu glas omenesc. Cum este o sărbătoare a luminii, “ce sparge întunericul iernii şi al morţii”, există tradiţia de a petrece această noapte cu lumină şi cu focuri aprinse, cercetând cerul cu luare-aminte pentru a afla din semnele vremii şi ale rodului anului ce urmează, dar “frumuseţile cerului sunt văzute numai de cei buni la Dumnezeu, cum ar fi ciobanii care nu au văzut la ochi femeie. Această sărbătoare se ţine pentru ochii ce văd, pentru vedere. În acest scop, unii oameni sfinţesc în această zi câte un fuior, cu ajutorul căruia, la nevoie, se şterg la ochi cu apă (Tudor Pamfile).
De Ovidenie, femeile dau de pomană “lumină de veci”, fiindcă se spune că lumânarea din această zi, dată de sufletul morţilor, mai ales pentru cei morţi fără lumânare, dar şi pentru cei vii, nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. “Lumânările aprinse pentru aceşti morţi sunt în formă de toiaguri, cât un stat de om, apoi se învârtesc ca melcul” (Tudor Pamfile). În scrierile Elenei Niculiţă-Voronca regăsim credinţele bucovinencelor care spuneau că în ziua de Ovidenie, dis-de-dimineaţă, se trezeau şi aruncau un vreasc în cuptor, fără să-l aprindă, acesta căpătând rolul luminii pe ceea lume.
Ţăranii au grijă să ţină cum se cuvine această sărbătoare de teama de a nu fi pedepsiţi de Filipul cel Şchiop. Se zice că ar fi cel mai mare dintre  Filipi, fiind sfânt, ce “ar fi fost pedepsit de Dumnezeu că s-ar fi abătut de la dreapta credinţă”. În special ciobanii au grijă să nu lucreze în această zi pentru ca lupul cel şchiop să nu dea iama prin turmă dar şi de teama de a nu fie sluţiţi, în caz de nesocotinţă, să li se dea pedeapsă să fie pociţi de vreun picior, să rămână şchiopi.
Ciobanii nu văd în lup doar prădătorul turmei, ci ei ştiu că acest animal ar avea puterea de a vedea dracii, de a alunga bolile copiilor mici şi de a fi, alături de vidră, animal psihopomp, călăuzind sufletul morţilor spre lumea cealaltă. Şi, pentru că sărbătoarea de Sânt Andrei se apropie, femeile încep să ungă cu usturoi  locurile de trecere (prag, ferestre, cuptor), în scop apotropaic, fiindcă perioada ce urmează, potrivit credinţelor populare, ar fi una în care “fermecătoresele încep să vrăjească”. “Sărbătoarea de Ovidenie, împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară (Moş Nicolae) formează, în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie, un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil Anul Nou dacic”, explică etnologul Ion Ghinoiu.