Revelionul Strigoilor

În zilele noastre, strigoii, mororii, vârcolacii, pricolicii mai apar în poveştile românilor, în credinţele lor, dar destul de rar. Altădată, folcloriştii au avut un fond bogat, pe care l-au cules şi l-au lăsat mărturie. Profesor dr. Ion Ghinoiu a realizat o lucrare deosebit de interesantă despre aceste entităţi. Sunt mai multe nopţi speciale când apar strigoii, dar cea mai înfricoşătoare se pare că este cea dintre 29 spre 30 noiembrie, noaptea Sfântului Andrei. Altădată, românii, în anumite zone, o numeau şi o celebrau ca pe Revelionul Strigoilor. Tema strigoilor a fost preluată şi de basme, aşa cum este “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Usturoiul este arma mortală împotriva strigoilor. Am realizat o mică selecţie din lucrarea profesorului Ion Ghinoiu. (Carmen Anghel)   

“Credinţele despre strigoi sau moroi reflectă credinţa de nestrămutat a românilor în nemurirea sufletului şi în viaţa de după moarte. Raţionamentul pe care şi-l face ţăranul e simplu: dacă sufletele rătăcine au viaţă, cu atât mai mult cele fericite, ajunse cu bine în lumea de dincolo, trebuie să trăiască. Pentru el totalitatea sufletelor oamenilor vii şi ale celor morţi se împart în lumea de aici şi lumea de dincolo. Prima, lumea noastră de aici, funcţionează ca un sistem demografic deschis în care oamenii intră prin naştere şi ies prin moarte, a doua, lumea morţilor, este un sistem închis, cu intrări şi fără ieşiri. Dar nu toţi cei plecaţi de aici ajung dincolo. Din diferite motive, unele suflete care nu sosesc după dificila călătorie de 40-50 de zile în lumea de dincolo se întorc şi fac rele comunităţii în care au trăit, în primul rând propriilor familii (strigoii sau moroii) sau aştrilor de pe cer (vârcolacii). Acestor suflete postume rătacite li se asociază şi unele suflete ale oamenilor vii (pricolicii) care îşi părăsesc corpurile în anumite nopţi, fac rele consătenilor după care se întorc acasă şi intră în trupuri înainte să se lumineze de ziuă. După durata părăsirii corpurilor, spiritele malefice numite cu un cuvânt generic, cel de strigoi, sunt de două categorii: strigoi, rusalii (iele) şi vârcolaci proveniţi din sufletele ieşite prin moarte definiv din corp; pricolici, suflete ieşite temporar din corpuri care se prefac pe timp de noapte în diferite vietăţi. Primii se numesc şi strigoi morţi, secunzii strigoi vii (...).

În Moldova, activitatea cea mai intensă a strigoilor vii se desfăşoară în Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie). Atunci aceştia îşi părăseau în somn corpul, ieşeau pe horn sau pe uşă din casă, se rostogoleau de trei ori pentru a se întrupa într-un animal (lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască), încălecau pe meliţe, butoaie, cozi de mătură pentru a merge în locurile cunoscute numai de ei. Acolo redeveneau oameni, se băteau cu limbile de meliţă, se zgâriau, se răneau până ieşea învingător unul din ei. Acesta le era conducătorul pentru un an de zile. Se boceau unii pe alţii, îşi vindecau pe loc rănile, se întrupau din nou în animale şi porneau împăcaţi spre case înainte de primul cântat al cocoşilor. În alte zone, în special prin Oltenia şi Muntenia, în ajunul Sângiorzului, la Mânecătoare (noaptea de 22/23 aprilie), strigoii vii îşi părăsesc la fel trupurile pentru a merge, de data aceasta, să fure mana holdelor, laptele vitelor, să strice taurii, să lege sau să ia puterea bărbaţilor etc. În cele două nopţi, Noaptea Strigoilor şi Mânecătoarea, oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau meliţele, produceau zgomote, îi strigau pe nume (Moroiul, Strigoiul), aprindeau focuri, păzeau cu atenţie vitele şi păşunile etc. Prin Moldova Noaptea Strigoilor se numea Păzitul Usturoiului şi se celebra ca un Revelion în zilele noastre. De altfel, sunt argumente etnofolclorice care sprijină ipoteza că în această perioadă a anului dacii celebrau ziua Anului Nou. Până la începutul secolului al XX-lea, tinerii satului, fete şi băieţi, se adunau în cete de 10-12 persoane la câte o casă mai mare. Pentru a fi în siguranţă şi a se feri de strigoi, ungeau, la lumina zilei, uşilecşi ferestrele cu usturoi. Participanţii, care nu părăseau până dimineaţa casa, petreceau ca la un revelion: mâncau, se cinsteau, adesea peste măsură, jucau, glumeau. Dimineaţa ieşeau cu lăutarii în curte, unde jucau covata cu căpăţâni de usturoi adus de fete şi păzit pe timpul nopţii cu mare grijă de o bătrână. Petrecerea se încheia cu împărţitul usturoiului între participante care îl păstrau la icoană ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor de dragoste.

(...) O categorie aparte de strigoi sunt copiii care plângeau înainte de a se naşte. Fenomenul, catalogat până acum câteva decenii o superstiţie, a devenit o mare descoperire a medicinii contemporane care l-au numit strigăt fetal sau vagitus intrauterinus. Argumente de istorie orală (credinţele, superstiţiile şi basmele) confirmă însă că strigătul fetal a fost cunoscut de oamenii simpli înaintea medicilor şi psihologilor. Cităm ca exemplu eroul unuia dintre cele mai optimiste basme, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte (...). Basmul transportă ascultătorul în palatul unui mare împărat care, ajuns la bătrâneţe fără a avea copii, îşi dorea cu foc un fecior. Pe căi neobişnuite, împărăteasa intră în starea darului. Dar copilul din pântece s-a pus pe plâns cu puţin timp înainte de ceasul naşterii. Pentru a-l potoli, împăratul începe să-i promită câte în lună şi în stele. El tăcu şi se născu numai când tată-său i-a spus că-i va da tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Basmul îl cunoaştem. Tatăl nu-şi poate ţine promisiunea, Făt Frumos va găsi singur nemurirea, dar nu va şti să o păstreze.
“Tema căutării zadarnice a nemuririi apare şi în alte basme româneşti: Roşu-mpărat şi Strigoaica, Glasul Morţii, Sfântul Arhanghel şi lemnarul”, ne mai spune profesor Ion Ghinoiu.