Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
April ne-a intrat în case şi în suflete, cu flori, cu ploi, cu soare, cu post. Ţăranii îi spun Prier, adică „deschizător”, deschizător de vreme bună, de miez de primăvară, deschizător al ceriului în zilele mari şi luminoase de praznic. În unele zone îi zic „Florariu”, că doar în aprilie înfloresc primii pomi, iar în alte părţi îi spun „Taistă-n Băţ”, căci tot atunci se întâmplă ca îngheţul să prăpădească mugurii şi semănăturile.
Suntem în cea de-a cincea săptămână a Postului Paştelui, perioadă de impusă austeritate culinară şi comportamentală ce stă sub semnul împăcării, al curăţeniei, al rugăciunii. Privit din această perspectivă, probabil nu este deloc întâmplător faptul că denumirea populară a lunii aprilie – „Prier” – înseamnă în limba franceză „rugă”.Cea mai importantă sărbătoare din calendarul popular al acestei săptămâni este Sâmbăta Ursului. „Dintre toate lighioanele pământului, Domnu’ Dumnezău ne-o dat Ursul, ă mai faină şi mai tare fiară care-i primejdie mare la animalele omului din gospodărie, că-ţi mâncă o vacă cum mânci tu un pui.” (Marcel Lapteş. „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”, Ed. Corvin 2009).
Unul dintre cele mai importante animale fabuloase din mitologia noastră, ursul, sporeşte puterea magică a plantelor de leac, dar şi a celor bune pentru vrăjitorie. De aceea, în astă zi, bătrânele, care se pricepeau la descântece şi farmece, îngropau ofrande la rădăcina buruienilor pe care, într-o anume noapte, pe lună plină, urmau să le culeagă. Tot în această zi femeile fac plăcinte de dovleac spre a fi date de pomană, pentru ca ursul să nu le iasă în cale vara, când merg la cules de zmeură şi mure, să stea departe de gospodăriile lor, să nu le atace animalele în câmp. Ele ţin Sâmbăta Ursului pentru ca să aibă copiii feriţi de boli şi respectă toate interdicţiile zilei: nu-i pronunţă numele, „nu cos, nu lipesc, nu fac nici o lucrare care face zgârieturi”, iar dacă totuşi se întâmplă să lucreze ceva „leagă seara lanţul pe coş cu un nod, ca aşa gura ursului să stea legată de a nu-i strica vreo vită” (Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român”, Ed. Paidea, 2009).
Întocmai ca şi Lupul, Ursul este venerat, dar şi temut, ţăranul român rezervându-i nenumărate zile în Calendarul popular: Martinii de Iarnă, Martinii de Vară, Ziua Ursului, Sâmbăta Ursului... Animal totem, ursul este cel sub semnul căruia se pun copiii care-i preiau numele şi o dată cu acesta – printr-un transfer magic de proprietăţi – vigoarea, forţa, puterea. Se crede că tot el este singurul care poate interveni pe lângă ursitoare spre a schimba în bine destinul noului născut. Înainte vreme, bărbaţii purtau un dinte de urs drept talisman şi obişnuiau să-l invoce prin intermediul măştii atât în nopţile cele de priveghi, cât şi în cele din preajma schimbării de an. Se mai spune că ursul ajută sufletul morţilor să nu rătăcească drumul, că alungă duhurile rele şi bolile. De aceea, în Sâmbăta Ursului, ţăranii primeau ursarii aducători de sănătate, de belşug, de noroc. În unele poveşti, ursul stă sub semnul lunii, întocmai ca vegetaţia care dispare iarna şi reapare primăvara, aducând anotimpurile o dată cu ritmul hibernării sale şi în deplin acord cu constelaţia ce-i poartă numele: Ursa Mare.
„Dumnezeu şi cu Sf. Petru mergeau la moară. Da morariul şi cu cei dinuntru îl văd: «Vine Dumnezeu, vine Dumnezeu, hai şi-om dezbate scândura de pe punte, să cadă, să se înece». Au dezbătut scândura, că numai abia se ţinea, cum ar fi pus piciorul, era să cadă. Da unde Dumnezeu s-a îneca? Dumnezeu numai a călcat şi scândura s-a întărit. Dar morariul dă fuga sub pod şi se ascunde, macar să-l sparie, şi face: Morrr! Atunci Dumnezeu l-a blagoslovit că aşa să rămâie, tot să morăie; şi s-a făcut urs.”
„Ursu-i ca ş-un om: îşi face căsuţă ca omul şi îşi aduce de toate; numai cât atâta, că n-are foc.”
Elena Niculiţă-Voronca „Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Ed. Polirom, 1998
