Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Redistribuirea resurselor prin mecanisme guvernamentale este adesea justificată în numele echității sociale. Totuși, accepțiunea clasic liberală nu se referă la egalizarea rezultatelor economice, ci la garantarea egalității de șanse. De aceea politicile redistributive riscă să penalizeze productivitatea și să submineze logica meritocratică, substituind criteriile economice cu imperative politico-sociale arbitrare.
Statul devine, din păcate, dintr-un garant al funcționării pieței un agent redistributiv hiperactiv. Prin impozitare progresivă, transferuri sociale și subvenții, statul nu mai reglează cadrul în care se desfășoară activitatea economică, ci interferează cu alocarea resurselor. Această transformare generează o distorsiune semnificativă a mecanismelor de piață și creează stimulente adverse pentru muncă, investiție și inovare.
Se poate discuta de redistribuirea și „imposibila cunoaștere” a statului, pentru că așa cum sugerau Ludwig von Mises și Friedrich Hayek ar trebui să fim sceptici în fața pretenției statului de a deține suficiente informații pentru a decide în mod optim cum și cui să redistribuie. Redistribuirea tinde să fie guvernată de considerații politice mai degrabă decât de eficiență economică, ceea ce conduce la alocări suboptime și la perpetuarea unor grupuri de interese dependente de resurse publice. Ceea ce creează o problemă privind legitimitatea și eficiența redistribuirii ca instrument al politicii economice.
De asemenea, redistribuirea guvernamentală și povara fiscală impusă sectorului productiv fac ca presiunea fiscală crescută, justificată prin necesitatea finanțării transferurilor sociale să aibă efecte negative asupra competitivității economiei și să descurajeze formarea capitalului. În plus, o fiscalitate punitivă favorizează evaziunea și comportamentele de evitare fiscală, erodând baza de impozitare pe termen lung.
Se poate vorbi de statul minimal și o plasă socială de siguranță ca alternativă? Statul ar trebui să asigure doar funcțiile de bază - politica externă, apărarea naţională, ordinea publică şi de drept, mediul, respectarea contractelor - și, într-o formă limitată, o plasă socială de siguranță pentru indivizii aflați temporar în dificultate. Astfel, politica socială nu ar mai înlocui piața, ci ar funcționa ca o intervenție de ultimă instanță, fără a altera semnificativ stimulentele economice naturale.
Ceea ce trebuie să înțelegem este că libertatea economică, proprietatea privată și independența individuală sunt valori prioritare. Riscurile intervenției excesive a statului în economie își propune o reconfigurare a funcțiilor publice în sensul restrângerii lor. Redistribuirea ar trebuie astfel calibrată încât să nu altereze logica pieței și dinamica naturală a dezvoltării economice.
Dar care este limita utilizării transferurilor bugetare în scopul creșterii bunăstării? Problema fundamentală constă în faptul că aceste politici generează dezechilibre fiscale persistente, prin majorarea deficitului bugetar. În absența consolidării fiscale, urmează presiuni crescânde asupra cadrului fiscal: creșterea poverii fiscale, scăderea eficienței colectării și intensificarea recursului la îndatorare. Acumularea obligațiilor de plată (dobânzi și scadențe) restrânge spațiul fiscal, conducând la retragerea treptată a transferurilor. Această dinamică amplifică riscurile sociale, întrucât beneficiile bugetare sunt rapid percepute ca drepturi câștigate, ceea ce face ajustările ex-post politice și socialmente costisitoare. Literatura de specialitate subliniază efectul de ratchet al politicilor de redistribuire: odată instituționalizate, beneficiile generează așteptări rigide și distorsionează deciziile de consum și investiții ale agenților. Întreruperea lor induce șocuri negative de încredere și declanșează reacții sociale cu potențial destabilizator.
Poate că ar fi bine să încheiem citând din clasici: „În loc să stimulăm productivitatea am contat și contăm pe redistribuire. Concurenţa pe pieţe a fost înlocuită de competiţia pentru o porţie cât mai mare de redistribuire.
Prin intervenţii ale statului, inconsecvenţă în reforme, redistribuire, nu am făcut altceva decât să încurajăm grupuri de indivizi să caute rente de pe urma economiei de stat. Cei ce s-au îmbogăţit în acest fel sfidează reformele şi luptă să le dilueze sau să le împiedice.
Punând emoțiile în locul deciziei raționale n-am făcut decât să ocolim soluțiile care ne scot din impas.
La astfel de provocări soluţia e ca România să meargă spre bunăstare prin creştere economică, nu prin redistribuire, pentru că aceasta din urmă nu poate să ne facă pe toţi bogaţi. Adevărata bunăstare şi creşterea economică durabilă sunt inseparabile. Atunci când economia crește, oamenii găsesc locuri de muncă. Și românii nu trebuie să se confrunte cu niciun obstacol în a-și valorifica potențialul creativ în scopul bunăstării individuale și, pe această bază, al bunăstării României.
Economia ar fi mers mult mai bine dacă spiritul antreprenorial al românilor n-ar fi fost inhibat de un mediu de afaceri neprietenos. Investiţiile, atât interne, cât şi străine, cresc doar dacă e asigurat un climat favorabil pentru afaceri. Investițiile contribuie la crearea și întărirea clasei de mijloc, fără de care o Românie prosperă nu poate exista, mediul de afaceri favorabil stimulează întreprinderile mici și mijlocii și crearea de noi locuri de muncă.
Confundarea statului cu intervenţionismul statal este dăunătoare. Nu mai trebuie să trişăm răspunzând la nevoia legitimă a populaţiei de a avea un stat cu autoritate prin intervenţii discreţionare. Rolul statului nu e să aleagă perdanţii şi câştigătorii, ci să aibă grijă ca toţi concurenţii să joace corect”.
Citește pe Antena3.ro
