Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Poarta greoaie se deschide şi înaintezi prin mari curţi pustii, dincolo de zidurile cărora se aud comenzi scurte, paşii apăsaţi ai trupei şi un necontenit urlet prelung în care se amestecă strigătele şi râsetele celor cinci sute de întemniţaţi cari se închid în chiliile lor pentru odihnă, pentru somnul dobitocesc, pentru gîndurile rele şi muşcăturile de căinţă ale nopţii.”...Astfel descria, pe la 1916, savantul Nicolae Iorga una dintre cele mai neobişnuite şi dramatice construcţii eclesiastice ale spaţiului ortodox balcanic, Mânăstirea Văcăreşti. Construcţia lăcaşului a fost începută în 1716 de domnitorul fanariot, Nicolae Mavrocordat şi terminată în septembrie 1724, când biserica mânăstirii a fost târnosită cu hramul Sfânta Treime.
Nicolae, ctitorul cărturar
Nicolae Mavrocordat n-a fost un vodă oarecare în istoria Ţării Româneşti. Domnitor din seria cărturarilor la cârmă, el ilustrează o parte bună a epocii fanariote despre care istoria naţională nu are prea multe cuvinte de laudă. Descendent, prin mamă, din familia lui Petru Rareş şi fiu al altui mare om politic şi cărturar, Alexandru Mavrocordat, Nicolae a fost poliglot şi scriitor iluminist, admirator al lui Machiavelli de la care a învăţat arta guvernării. Într-o lucrare asemănătoare cu faimoasele Învăţături ale lui Neagoe Basarab, el descrie profilul ideal al conducătorului ţării, exponent al “căii de mijloc”: “Domnul trebuie să-şi cunoască ţara şi supuşii. Să cunoască istoria, dar şi problemele curente. Să cunoască meritele şi defectele celor cu care lucrează. În guvernare, să se ferească de inovaţii, să meargă pe calea bătătorită. Să nu impună dări noi, nici datini noi. Domnul trebuie să aibă relaţii bune cu ţările vecine, să nu promită, iar dacă o face, să se ţină de promisiune, să nu se împrumute, să fie econom şi nu risipitor.” Citind cronicile existente în ţările române, Nicolae Mavrocordat şi-a propus să aibă o istorie completă, de la origini până în zilele sale, încredinţând scrierea ei lui Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, precum şi lui Axinte Uricariul, Radu Popescu şi Nicolae Rosetti. La Văcăreşti, a funcţionat, de altfel, o şcoală în limba greacă, o tiparniţă de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărţi importante şi o bibliotecă dintre cele mai mari şi mai complete din Europa vremii.
Mărire şi decadenţă
Lucrările de construcţie au fost continuate de Constantin Mavrocordat, care desăvârşeşte opera tatălul său, făcând din Mânăstirea Văcăreşti una dintre cele mai importante edificii ortodoxe din Europa. Cu toate acestea, Revoluţia de la 1848 avea să transforme impunătorul lăcaş în penitenciar pentru capii mişcării, zidurile fortificate recomandând-o pentru o destinaţie nedreaptă. Se ştie că, în epocă, lipsa închisorilor de stat conducea şi la astfel de rezolvări dar e greu de înţeles şi mai ales de acceptat, cum biserica, fie ea şi secularizată de Cuza, a admis, după 1864, să piardă lăcaşul străjuit de coloane bizantine cu solzi de piatră. Cutremurele şi lipsa de interes a autorităţilor au desăvârşit decăderea mânastirii. Intersant e că Nicolae Iorga, avea, încă de la începutul secolului, premoniţia dramei Văcăreştilor, descriind cu amărăciune amestecul de mărire şi decadenţă din interiorul zidurilor fortificate: “În acest cadru de ticăloşie, pedeapsă şi nenorocire - totusi curat, orânduit, senin în clădiri, ca o şcoală de fete - răsare înalta biserică a lui Nicolae Mavrocordat, a cărei faţadă puternică îţi cucereşte sufletul. Supt triunghiul de piatră de sus, un rând de ocniţe lungăreţe, tivit jos cu un brău împletit; zece subţiri coloane închid un luminos pridvor. Niciodată din vremile lui Neagoe Basarab nu s-au cheltuit un astfel de material şi atâtea silinţe pentru a împodobi o biserică : stâlpii sunt canelaţi, împodobiţi la bază cu flori şi încununaţi sus cu strălucite capitele corintice , alţi stălpi corintici împodobesc faţada paraclisului, alţii se văd ceva mai departe, în fruntea unui cerdac din clădirea înconjuratoare, ale cărei chilii de pace s-au prefăcut în celule de blestem.”
Ultimul preot al Văcăreştilor
În “celulele de blestem” au fost întemniţaţi zeci de mii de oameni, chiar personalităţi ale vieţii publice şi culturale din ţară, precum Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, Corneliu Zelea Codreanu. Liderul legionar se pare că ar fi dat numele organizaţiei pe care a întemeiat-o - "Legiunea Arhanghelul Mihail" - de la icoana Sfantului Arhanghel Mihail, aflată pe uşa din dreapta a altarului bisericii mari. Momentele în care autorităţile au cedat, temporar, autorizând reconstruirea complexului n-au avut un deznodământ fericit. În 1986, Ceausescu a dărâmat mânăstirea, urmând să ridice, pe locul ei, o sală de sport - o a doua profanare pe care Dumnezeu n-a mai îngşduit-o. Ultimul preot al bisericii Văcăreşti, Dumitru Argint a avut şi el destinul mânăstirii. Îngăduind deţinuţilor să participe la slujbe şi ajutându-i, pe unii, prin intermediul spovedaniei, să comunice cu exteriorul, el a fost întemniţat, în 1948 şi a executat 9 ani, departe de frumoasa biserică brancovenească scufundată, de atunci, pana azi, în uitarea altor credinţe.
Citește pe Antena3.ro
