Bucureştii, de la micuţa aşezare patriarhală la târg

Oraşul de pe Dâmboviţa, important centru de tranzit al schimbului de mărfuri între Istanbul, Lipsca și Viena
O întinsă aşezare rurală. Un sat de păstori, orânduit într-un luminiş al Codrilor Vlăsiei, locuri prin care își croia cale Dâmboviţa. Un cătun cu case mici, joase, ai căror locuitori se ocupau de agricultură, cultivând pământurile pe care le aveau în grijă, de pe “moșia oraşului”. Aşa erau Bucureştii până în ultimul deceniu al secolului al IV-lea. De la Cotroceni până la Văcăreşti, dealurile erau încărcate cu vii, aflate în proprietarea domnitorilor, a mănăstirilor sau a boierilor. Cum Bucureştii aveau nenumărate bălţI alimentate de apa Dâmboviţei, localnicii aveau grădini întinse de zarzavaturi și livezi cu fel de fel de pomi fructiferi din care, din când în când făceau rachiu din belşug. Însă bucureştenii de atunci cultivau și in și cânepă, creşteau vite și albine. Tabacii de aici erau renumiţI pentru măiestria lor în argăsitul pieilor de miei și de oi, în tăbăcitul pieilor de viţei. Pe lângă breasla lor, cea a lumânărarilor avea să devină, mai apoi, una dintre cele mai importante. Să nu trecem însă cu vederea faptul că, până în secolul al XV-lea, urbea lui Bucur a avut o viaţă patriarhală.

Când turcii și-au făcut raiale la Dunăre și la Turnu, precum subliniază George Potra, iar “domniile Ţării Româneşti începură să atârne de politica sultanilor”, Bucureştii devin, la început, loc de popas între Târgovişte și Dunăre și, ulterior, punct important de vamă pe acest drum. Raiaua de la Giurgiu supraveghea politica domnilor aflaţI la Târgovişte, drumul care lega Giurgiu de capitala ţării de atunci trecea prin Bucureşti. Sătucul de pe Dâmboviţa era loc de popas, jumătatea drumului de parcurs – cale de o zi de la Giurgiu la Bucureşti și de o altă zi de la Bucureşti la Târgovişte. ȘI, în acest fel, “paşnica aşezare a Bucureştilor, care n-a fost niciodată militară și războinică, devine târg și își deschide larg porţile unei vieţI economice, care se va dezvolta neîncetat”. Acest aspect este accentuat și de faptul că neguţătorii turci care veneau să cumpere mărfuri ca să aprovizioneze armata turcească, găseau la Bucureşti o piaţă ieftină, cu de toate. Cu timpul, această cale de acces a fost tot mai des utilizată și pentru comerţ, astfel încât, Bucureştii s-au transformat într-un important centru de tranzit al schimbului de mărfuri între Istanbul, Lipsca și Viena. Aşadar, “viaţa economică înfiripată timid în Bucureşti din a doua jumătate a secolului al XV-lea, dar dezvoltată repede în secolul al XVI-lea, a impus înfiinţarea unor taxe de vamă în oraş care, în scurtă vreme, devine cea mai importantă dintre vămile ţării”, explică George Potra în volumul “Istoricul hanurilor bucureştene”.

Când Bucureştii încep să devină scaun temporar de domnie, în secolul al XV-lea, în jurul curţii domneşti încep și boierii să-și zidească locuinţe făloase, iar cererea de mărfuri alese, de la postavuri și mătăsuri scumpe până la hrana de zi cu zi, este tot mai mare. “Îmbrăcămintea boierească, ca și cea domnească, se făcea din postavuri și stofe aduse din Transilvania, din ţesăturile foarte trainice lucrate de sași sau chiar din îndepărtata Silezie. Mărfurile se aduceau din răsărit, deși brocartul era ţesut la Veneţia și adus la Stambul unde era foarte căutat; de asemenea, catifelele și atlazurile, venite tot la Stambul, se lucrau în Franţa, la Lyon, ca și postavurile flamande ţesute la Ypres și la Louvain”, mai spune Potra.

Cum a apărut negoţul? Aflăm tot din scrierile lui George Potra: “Prisosul produselor gospodăreşti a provocat schimbul lor, iar când acest schimb începu să se facă prin intermediul banilor, apăru negoţul. Câtă vreme schimbul produselor agricole și casnice s-a făcut întâmplător și neorganizat, aceste produse nu devin mărfuri. Mărfurile apar târziu, când munca s-a organizat ca să producă mai mult decât nevoile, în vederea vânzării. (…)” Aşa au apărut și târgurile: locuri bine stabilite pentru vânzarea acestor produse. Cel dintâi centru comercial al Bucureştilor s-a stabilit, cum spuneam mai devreme, în jurul curţii domneşti.

Pe măsură ce numărul populaţiei a crescut, deopotrivă cu negoţul s-au dezvoltat și meşteşugurile. La sfârșitul secolului al XV-lea, în Bucureşti apar cei dintâi meşteşugari și fac trecerea de la industria casnică la meşteşugul propriu-zis. Aceştia încep să închirieze de la boieri și de la mănăstiri dughene în care să-și vândă mărfurile. “Cei dintâi meşteşugari pe care îi atestă documentele din secolul al XVI-lea – arată Potra- sunt cojocarii, abagiii, tabacii, lumânărarii, săpunarii, cizmarii, curelarii, şelarii, etc. ToţI aceştia sunt în același timp și negustori. (…) meşteşugarul cu prăvălie în târgul bucureştean este negustor al mărfii lucrată de el sau de salariaţii săi. Deci o demarcaţie precisă între negustor și meşteşugar nu s-au putut face în Bucureşti nici chiar la începutul organizării vieţii economice bucureştene, nicidecum mai târziu, când au apărut breslele negustoreşti și meşteşugăreşti”.