BUCUREŞTI 555. Palatul Sturdza, “sanctuarul diplomaţiei române”

Grandioasa reşedinţă a prinţului Sturdza, sediu al Ministerului Afacerilor Străine

Un palat care n-a putut fi integrat în nici un stil arhitectural “cea mai amestecată şi mai bizară construcţie din Bucureşti, pe ale cărei faţade îşi dau întâlnire, înfrăţindu-se, elemente de epoci şi stiluri diferite tăiate în materiale de tot soiul şi de toate culorile”. Este vorba despre Palatul Sturdza, care se găsea în imediata apropiere a Palatului Victoria.

Un palat care n-a putut fi integrat în nici un stil arhitectural, dar o clădire somptuoasă, una dintre cele mai impresionante şi grandioase reşedinţe private din câte au avut Bucureştii. Este vorba despre Palatul Sturdza, care se găsea în imediata apropiere a Palatului Victoria. Construit între anii 1821-1901 de prinţul Grigore M. Sturdza, fiul domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, palatul Sturdza avea o vastă grădină.

Prinţului Grigore Sturdza i se spunea Beizdadea Viţel fiindcă, interesat până peste măsură de forma sa fizică, a cărat în spate, în fiecare dimineaţă, un viţel până când acesta era aproape de a se transforma în juncan. Victor Bilciurescu povesteşte în cartea “Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi” cu umor: “Era aşa de voinic beizdadeaua aceasta încât, atunci când trecea pe Calea Victoriei, pe atunci pavată pe trotuare cu dale de piatră, acestea cedau sub călcătura lui”. Un portret al prinţului Sturdza îl aflăm în volumul “Palate din Bucureşti”, autor Narcis Dorin Ion, Editura Media Print, p. 177: “«Bărbat de o statură înaltă şi înzestrat din naştere cu o putere neobişnuită» – după cum îl caracteriza Radu Rosetti, care l-a cunoscut foarte bine –, Grigore Sturdza a fost o interesantă figură în epocă: paşă (general) în armata turcă, prinţul se retrăsese la Iaşi împreună cu haremul pe care-l avusese la Constantinopol şi la care va renunţa în momentul când se va stabili la Bucureşti, unde a locuit iniţial într-o casă de pe strada Amzei, până şi-a construit palatul din Piaţa Victoriei. «Trăia relativ destul de retras – îşi amintea Victor Bilciurescu – ocupându-se îndeosebi cu astronomia, rareori era văzut la teatru şi tot aşa de rar la Şosea; pasionat de înot, exerciţiu gimnastic cotidian, meloman iar pe când şedea la Iaşi a făcut şi politică, fiind ales senator.”

Planurile au fost realizate de arhitectul german Julius Reinicke – care a realizat proiectul casei din Iaşi a lui Grigore Sturdza. Acesta a îmbinat mai multe stiluri astfel încât giganticul palat îngloba o sumedenie de particularităţi. Cum şi-a ales însă beizdadea Grigore Sturdza “maimarbaşa”? “Emanoil Hagi-Mosco relatează următoarea istorie despre alegerea arhitectului Reinecke ca proiectant al palatului: «Se spune că încredinţase construcţia clădirii, greoase şi prea încărcată, cu stucaturi şi ornamentaţii nu prea reuşite, împănată până şi pe îngrăditura de fier cu coroane princiare, unui arhitect şi constructor Reinecke, drept răscumpărare a faptului că surzise pe tatăl acestuia dându-i o palmă».

Prinţul Sturdza cumpărase în aprilie 1897 un teren – situat la intersecţia Şoselei Jianu (Bdul Aviatorilor de azi) cu Bulevardul Colţea, pregătind planurile pentru a-şi construi aici reşedinţa. După ce proiectul a fost aprobat de Primăria Bucureştilor, au fost începute lucrările vastei clădiri ce cuprindea numeroase dependinţe între care «casa de administraţie casa Catagiu şi atenansele, grajd, gheţărie, remiză, atelier de fierărie, casă de portar, chioşc grădinar», într-una dintre aceste clădiri (situată pe latura incintei dinspre strada Paris şi denumită «palatul mic») locuind o vreme poeta Elena Văcărescu. (…) parterul palatului era destinat recepţiilor, având mai multe saloane şi salonaşe, camere pentru musafiri, toalete, sufragerie. Cum prinţul Sturdza fusese paşă în armata turcă, în palat a fost amenajat un salon oriental (odaia turcească), la modă în epocă în reşedinţele aristocratice din România (…) Etajul palatului era rezervat spaţiilor private ale prinţului Grigore Sturdza şi ultimei sale soţii, Raluca (născută Turculeţ).” (“Palate din Bucureşti”, autor Narcis Dorin Ion, Editura Media Print, p.178).

Beizdadea Grigore Sturdza nu s-a bucurat însă de palat. A murit în anul în care au fost finalizate lucrările, 1901. Edificiul construit de el n-a fost pe placul multor arhitecţi şi istorici de artă care au contestat arhitectura clădirii înzorzonate cu patru turnuleţe, ce-i dădeau aspectul unei “prăjituri festive”. Arhitectul Grigore Ionescu spunea că este “cea mai amestecată şi mai bizară construcţie din Bucureşti, pe ale cărei faţade îşi dau întâlnire, înfrăţindu-se, elemente de epoci şi stiluri diferite tăiate în materiale de tot soiul şi de toate culorile”. (“Palate din Bucureşti”, autor Narcis Dorin Ion, Editura Media Print, p.179)

După moartea lui Grigore Sturdza, urmaşii au vândut clădirea statului, în 1904. Palatul a devenit sediu al Ministerului de Externe, astfel că “saloanele sale, bogat decorate (cu candelabre din cristal de Murano, oglinzi şi glasswand-uri, stucaturi, coloane corintice, panouri şI structuri heraldice) fiind foarte potrivite pentru recepţii şi întruniri diplomatice. Primul ministru de Externe care a lucrat în noul sediu al Palatului Sturdza a fost I.C. (Ionel) Brătianu (…) (op.cit, p. 179).

Imobilul a avut viaţă scurtă, până după după cel de-al doilea război mondial. După ce a fost construit noul sediu al Ministerului Afacerilor Străine, după ce s-a pus la cale sistematizatea Pieţei Pictoriei, s-a hotărât demolarea Palatului Sturdza. Grav afectat de un incendiu produs în 1942, Palatul prinţului Sturdza este avariat grav în urma bombardamentelor germane din 23 august 1944 şi demolat în următorii doi ani. Deşi, iniţial, contestase acest edificiu, arhitectul Grigore Ionescu îşi păstra opinia în privinţa valorii arhitectonice a palatului însă îşi exprima regretul cu privire la dispariţia palatului care devenise, după cum sublinia diplomatul Alexandru Telemaque, “sanctuarul diplomaţiei române”.