x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bunicii noştri cei pribegi

0
03 Iul 2007 - 00:00
Bunicii noştri cei pribegi


E ciudat de-a binelea să scrii la ziar despre familia ta, insă doar ideea acestei caravane ne-a convins pe Alex şi pe mine să lăsăm deoparte cuvenita sfială şi să vorbim despre bunicii noştri, să povestim cu alte cuvinte chiar despre noi. Pentru că dumnealor, bunicii care nu se mai află decăt in amintirea noastră, sunt raţiunea dintăi care ne-a adus azi impreună in Basarabia.

Un veac de nelinişte - Poveşti din care se va vedea că trecutul nu te lasă in pace şi iţi iese in cale cănd ţi-e lumea mai dragă

E ciudat de-a binelea să scrii la ziar despre familia ta, insă doar ideea acestei caravane ne-a convins pe Alex şi pe mine să lăsăm deoparte cuvenita sfială şi să vorbim despre bunicii noştri, să povestim cu alte cuvinte chiar despre noi. Pentru că dumnealor, bunicii care nu se mai află decăt in amintirea noastră, sunt raţiunea dintăi care ne-a adus azi impreună in Basarabia.

Lor le şi dedicăm in fond aceste rănduri, că altceva mai bun nu văd ce-am mai putea face pentru dănşii. Lucrăm impreună la Jurnalul Naţional de căţiva anişori şi ne inţelegem bine, fără insă a ne pretinde prieteni. Alex Molovata, căruia ii voi spune mai departe Molo, a venit din Basarabia prin ’92, a făcut facultate la Bucureşti şi a rămas. Eu m-am născut in Romănia, dar rădăcinile mele m-au chemat adesea să trec Prutul, ceea ce am şi făcut mai ales la inceputul anilor ’90, cănd era cam nasol in proaspăta republică. O să vă povestim impreună de bunici, pentru că au trăit lucruri netrăite de alţii, care dau seamă de zvărcolirile unei epoci pe care n-o poţi inţelege decăt dacă ai fi trăit atunci… ori dacă ai fi avut bunici ca ai noştri. Iată, aşadar, nişte lecţii de supravieţuire pentru veridicitatea cărora garantăm!

O să incep cu ai mei, bunicului Volodea ii ziceam cu toţii incă de cănd mi-am dat seama ce e cu mine pe lume "Papa", iar pe bunica Nadejdea o alintam "mama Dejdea". Se vor fi cunoscut bunii mei dinspre tată in satul unde chiar măine o să merg prima dată, Heciu Vechi, din nordul Basarabiei, undeva pe lăngă Floreşti, mai sus de Bălţi. Se intămplase după ce Papa venise de la studii, din Timişoara. Nici acum nu inţeleg ce va fi căutat la 15 ani să facă şcoala de invăţători tocmai acolo, că era şi Iaşi pe hartă, ca să nu mai zicem de Chişinău sau Cernăuţi. Dar, in fine, pe la anii ’30, Papa se intorsese deja in sat, să inveţe carte romănească pe copiii din Heci,
să-i inveţe să cănte la vioară şi să crească albine.

IN BEJANIE. A făcut acolo casă bună cu Mama Dejdea, au inceput să vină pe lume şi copiii, pănă ce războiul a stricat definitiv mersul lucrurilor. Aşa se face că Papa s-a dus in armata romănă, după ’41, şi tot cu armata s-a retras, după 23 august, iar linia frontului s-a pus intre el şi restul familiei, intre el şi tot restul lumii sale. Dar, cum linia frontului nu e in fond decăt o linie imaginară, mama Dejdea a decis, cu voinţa de mamă şi de soţie, de basarabeancă cinstită şi viguroasă, că trebuie numaidecăt trecută căt mai e timp. A urcat copiii in căruţă şi o dată cu ei pe fraţii cei mici ai bunicului, Valea şi Tamara, a pus samovarul şi vioara lui Papa lăngă dănşii şi a pornit in bejanie, lăsănd la ruşi şcoala, acareturile, pămănturile şi toate avuţiile vremelnice. L-a ajuns pe bunic, şi unde a stat compania lui a rămas şi dănsa cu ai săi, aşa că sfărşitul războiului i-a apucat pe la Mizil, lăngă Ploieşti, dacă nu mă inşeală memoria. Or stat ce-or stat, pănă i-a indemnat un ofiţer să-şi caute drum către Vestul ţării, pentru că forfoteau comisarii sovietici dornici să populeze cu basarabeni taigaua siberiană.

Nu departe de Timişoara, la Şandra, bunicii păreau a-şi fi găsit liniştea, el primise o slujbă la Sfat, aveau casă şi vietăţi in curte, ea creştea copiii, dar intr-o noapte de vară, in 1951, cănd relaţiile blocului sovietic cu Iugoslavia lui Tito se impuţiseră in aşa hal că luceau baionetele de-a lungul Dunării, basarabenii refugiaţi in Banat, laolaltă cu şvabi, nemţi, sărbi şi alţi "periculoşi ideologi" din preajma graniţei au fost săltaţi de armată, cu lucruri atătea căte puteau lua cu dănşii, duşi la gară, imbarcaţi in vagoane de vite şi trimişi acolo unde ţara avea nevoie. In Bărăgan mişunau dropiile, ciulinii erau căt boscheţii, pămănt mult şi oameni puţini. L-au populat deindată ce s-au scoborăt din vagoane in pustiu Papa şi mama Dejdea cu ai lor şi o mulţime de gospodari din Banat surghiuniţi impreună cu ei. Au intins sfoara intre pari, au marcat parcele, au săpat bordeie şi au secerat stuf din Lacul Şchiauca, au intocmit aşezare omenească pe nume Fundata, nume de fundătură, au pus de indată butaşi de vie şi au plantat puieţi, şi cam aia a fost, pănă ce-o murit Stalin n-a ieşit unul din groapă de la Fundata.

IN BĂRĂGAN. Ca să fie limpede că nu iese chiar nimeni, locul a fost imprejmuit cu sărmă ghimpată, iar miliţia călare patrula ca şi cum ar fi păzit un lagăr de concentrare.

Chiar după ce s-a prăpădit "tătuca" (povesteau bunicii că era jale in ţară, plăngea lumea şi era de neinţeles de ce), domiciliul obligatoriu a fost ridicat, dar cine să se mai intoarcă unde şi la ce folos, drept pentru care Papa şi mama Dejdea şi-au dat copiii la şcoli mai departe, viţa-de-vie a crescut, iar pomii au dat rod şi umbră, copiii au făcut nepoţi, iar noi, nepoţii, am crescut intr-un paradis verde răsărit din mărăcini in Bărăgan, şi ascultam ce povesteau bunicii cu unchiul Vanea şi mătuşile Tamara şi Clava, cănd veneau la ei ai lui Bujeniţă, ori ai lui Corduneanu, şi ne păreau grozav de mişto poveştile cu ruşi şi cu nemţi, şi nu băgam de seamă că mama Dejdea ducea cam des la ochi basmaua cănd era vorba de tinereţea ei săvărşită undeva la Heci, in URSS, iar Papa ne cănta seara la vioară melodii nespus de triste, chiar, oare de ce suna trist din vioara lui chiar şi o melodie săltăreaţă, mă intreb acum? Cănd mi s-a ascuţit spiritul critic, şi-au făcut apariţia rude din URSS, fraţii bunicii, poate şi ai bunicului, personaje aşteptate de foarte mult timp. Ştiam că au voie să vină o dată la căţiva ani, iar bunicii chiar au fost odată la ei, in URSS, şi incepusem să ascultăm pe furiş Europa Liberă, probabil de aceea am observat că unchiul Grişa de la Chişinău a venit la Fundata in palton scump de postav nemţesc, ca al lui Hruşciov, dar avea geamantanul legat cu sfoară.

BULDOZERUL. Ne făcusem copii deştepţi şi bine crescuţi noi, nepoţii, iar de vină erau, se pare, plăcintele bunicii şi mierea secretată abundent de poporul de albine al lui Papa, inghesuit in 40 de stupi.

In 1980 eram cu toţii mărişori ca să inţelegem că se petrece un lucru de neinţeles. Fără veste, paradisul nostru de la bunici s-a prăpădit sub buldozer. Viţa-de-vie, cei 40 de pomi şi casa bătrănească, răcoroasă, din chirpici s-au amestecat cu lutul, intregul sat Fundata a devenit teren redat agriculturii socialiste. Ani in şir aveau să crească la loc ciulinii, ca in ’51, aveau să se inmulţească şerpii şi rozătoarele, iar agricultură tot nu s-a făcut. Un prim-secretar obtuz, sau chiar coana Leana, se zice că ar fi dispus să se radă de pe hartă Fundata, să i se şteargă pănă şi amintirea. Să fi fost un blestem din strămoşi care a pretins să n-aibă basarabenii linişte pănă in buza mormăntului? Pentru a patra oară, Papa şi mama Dejdea au luat-o de la capăt, la 70 de ani.

N-au murit de inimă rea, nu şi-au pus capăt zilelor ca alţi vecini de-ai lor, dar nici n-au mai trăit prea mult după aceea, că se irosiseră de tot luptănd cu inevitabilul.

Păcat că nu i-am descusut cumsecade pănă ce-au trăit pe Papa şi pe mama Dejdea, şi-atunci v-aş fi putut spune mai multe, dar orice nepot crede că bunicii sunt nemuritori pănă cănd află - intotdeauna prea tărziu - că s-a inşelat iremediabil.

Cu Molo impreună m-am intors la el acasă, să-i iscodesc neamurile, să capăt răspuns la mirarea lui: de ce adică, la 9 mai, bunicul dinspre mama ieşea in lume, cu decoraţiile in piept, in vreme ce bunicul dinspre tata se ascundea de ochii lumii şi zăcea in casă, departe de ochii tuturor? Cum vine asta, se intreba Molo demult, pe cănd dumnealor, bătrănii, incă trăiau, n-au fost amăndoi in război şi n-au făcut vitejii amăndoi? Acum a venit vremea răspunsurilor.

Iată-ne ajunşi aşadar la Vadul lu Vodă, de-a dreapta Nistrului, să căpătăm desluşiri de la mătuşa Tamara, care ne povesteşte următoarele:

IN SIBERIA. La anul 1910, străbunicul lui Molo, care se trăgea de undeva din codrii Hănceştilor, şi-a luat nevasta şi a plecat la capătul lumii. Ţarul a dat ucaz: tinerii care au braţele intregi primesc pămănt căt văd cu ochii in pustiul Siberiei, in indepărtatul Orient rus. Au plecat şi nimeni nu ştie ce-au făcut acolo, atăta că la un an-doi mai făceau căte un copil pe drumuri. Şi li se inmulţea neamul.

In anul 1920 s-a născut bunicul Alexandru, alintat Saşa, pe undeva printr-un sat de basarabeni de lăngă Vladivostok. Saşa avea 7 ani cănd părinţii săi s-au hotărăt să se intoarcă acasă. Dar Nistrul nu l-au mai trecut. Era altă ţară. In timpul pribegiei lor, s-a consumat şi războiul mondial, Basarabia a trecut la Romănia şi graniţa s-a mutat pe Nistru. Străbunul lui Molo n-a avut incotro şi s-a statornicit la Cotovca, in Transnistria.

Saşa, băiatul lui a crescut mare, s-a făcut flăcău. In anul 1940, ruşii l-au luat in armată. L-au trimis undeva in Rusia. Intre timp, au ocupat Basarabia. Dar in 1941, s-au intors romănii. In timpul retragerii Armatei Roşii, Saşa a fost luat prizonier, dar, cum era basarabean, l-au trimis acasă, să-şi vadă de gospodărie. Bunica lui Molo, Parascovia sau Paşa cum ii spuneau neamurile, era domnişoară. Şi inima i-a bătut repede cănd a aflat că bărbatul i s-a intors acasă. Şi nunta a fost gata.

DIN NOU PE FRONT. Au muncit pămăntul impreună, s-au pus pe făcut copii, cum le e datul, au făcut un pic de foame, dar nu prea rău, că erau bucate, jumătate le luau ruşii, dar jumătate rămăneau la ei. Războiul s-a depărtat de ei, apoi iarăşi s-a apropiat, aşa incăt in august 1944 s-au trezit din nou intre ciocan şi nicovală, romănii s-au retras, pe bunicul Saşa l-au luat ruşii iar in armată, şi cu ei a ajuns la Oder, unde a fost rănit in vreme ce mănuia mitraliera Maksim. Bunica Paşa n-a mai ştiut de el nimic o vreme, dar l-a aşteptat, şi bine a făcut. Un an mai tărziu, Saşa s-a intors, şi nu oricum, ci incununat de glorie. După război, fostul soldat a putut trece Nistrul inapoi in Basarabia, dar a rămas in Vadul lui Vodă, s-a bucurat de privilegiile de veteran şi de invalid, se aproviziona de la magazine speciale, nu stătea la coadă, era onorat pe oriunde mergea.

La 9 mai ieşea la defilare şi ii dădeau onorul tinerii soldaţi. După război bunicul Saşa şi bunica Paşa şi-au luat viaţa de la capăt. Au făcut o casă, au mai apărut şi alţi copii. Bunicul a muncit pănă la 75 de ani, şofer pe un camion CAZ, fără nici un accident, iar cănd a murit, l-au plăns mulţi copii, nepoţi şi strănepoţi...

Caporalul Chirică, veteranul care n-a scos o vorbă despre război

Celălalt bunic al lui Molo, Chirică, luptase de partea cui nu trebuie, şi de aceea era el aşa de sfios şi nu avusese vreodată parte de vreun onor, de vreun triumf. Născut in 1911, a făcut armata la romăni, şi a fost chemat la arme din nou in ’41. Caporalul Chirică a inaintat impreună cu armata romănă pănă sub Stalingrad, a scăpat ca prin minune din incercuirea de la Kerci (in 1943, dacă nu ne inşelăm), a ajuns in Crimeea şi se pare că a incercat să scape din Sevastopolul asediat pe un ultim vas care se retrăgea spre Romănia. A fost debarcat la Contanţa unde a fost trimis intr-o unitate militară.

Cănd a primit o permisie a incercat să ajungă in Basarabia, să-şi vadă copiii şi nevasta, dar nu a putut trece de linia frontului care se proptise de-a lungul Răutului. Şi s-a-ntors la Constanţa. După 23 august 1944, basarabenii din armata romănă au fost lăsaţi să plece, care şi cum a putut. A ajuns acasă, in Susleni, pe jos, după mai multe luni, vreme in care s-a ascuns prin popuşoaie şi margini de sate. A primit o cămaşă şi nişte iţari de la nişte ţărani. A stat acasă sperănd că o să scape neluat la intrebări. A scăpat. Şi a aruncat pe foc tot trecutul său, o dată cu actele militare şi cu fotografiile care-l infăţişau drept un caporal măndru al armatei romăne, cu pieptul plin de fireturi. Prea multe despre ce a făcut in război, Chirică n-a spus nici fraţilor săi mai mici, care au luptat şi ei, dar de partea sovieticilor. Asemeni lor, mulţi fraţi s-au aflat faţă in faţă, cu baionetele scoase din teacă. Explicaţia nu e complicată: in ’41, cănd Basarabia era romănească, bunicul Chirică era cu armata făcută şi a fost incorporat. Fraţii săi aveau să devină majori abia in toamna lui 1944, cănd Basarabia era deja teritoriu sovietic.

Din amintirile rămase nouă despre bunii de dincoace şi de dincolo se desluşeşte clar adevărul că, la Răsărit de Prut, n-a fost linişte de o sută de ani şi nici acum nu e. Socotelile cu trecutul nu s-au incheiat.

In puşcărie

Ne-a confirmat povestea bunicului Saşa mătuşa Tamara, care ii era noră. Tamara s-a născut in puşcărie. In 1925, cănd a venit pe lume, tatăl ei a fost condamnat de autorităţile romăne pentru că transporta "mesaje subversive" de-o parte şi de alta a Nistrului. Da, omul transporta tot felul de răvaşe, pentru că era poştaş. Şi ăsta era rolul poştaşului, să ducă hărtii. Poştaşul n-a fost prins, dar nevasta a stat in inchisoare in locul lui, pănă a născut. După 12 ani, tatăl Tamarei avea să fie condamnat iarăşi, de astă dată de ruşi. Mai destoinici ca romănii, ruşii l-au prins şi nu s-a mai intors niciodată acasă. Abia anii trecuţi memoria poştaşului a fost reabilitată. Neoficial, familia a aflat că ar fi fost urcat, impreună cu alte sute de condamnaţi, pe un vapor la Odesa. Vasul a fost dinamitat in larg, iar pasagerii au fost trimişi la peşti.

Citeşte mai multe despre:   mama,   pană,   copiii,   cănd,   s-au,   impreuna,   bunicii,   caravana jurnalul 2007,   basarabia,   bunicul,   papa,   saşa,   dejdea,   molo,   sa

Serviciul de email marketing furnizat de