"Copiii din mediul rural sunt oglinda pregătirii profesorului"

Constanţa Naidin predă franceza la ţară de 21 de ani
E ora 11:30. Ultima oră de curs a clasei a III-a A de la şcoala din comuna Breasta e ora de limba franceză. "Bonjour, mes élèves!", se aude vocea profesoarei. "Bonjour, professeur!", răspund în cor cei 12 elevi aşezaţi în bănci în formă de semicerc. E primul an în care iau contact cu limba fran­ceză şi sunt foarte curioşi. Repetă ală­turi de profesoară ce au învăţat în ora precedentă - să-şi spună numele şi să denumească obiectele din clasă. "Qu'est-ce que c'est?" (n.r. - ce este asta?), întreabă doamna, arătând spre un scaun. Prins neatent, unul din­tre micuţi răspunde, spre deliciul î­n­tregii clase - "Je suis chaise!" (n.r. - eu sunt scaun!). Doamna nu se su­pără. Zâmbeşte amuzată şi încearcă să se încrunte - "Ei! Cum să fii scaun?". Cuvintele şi pro­po­ziţiile sunt repetate, pe rând şi în cor, de câteva ori. Cosmin, unul dintre copiii mai năzdrăvani, se întinde şi cască. "Doamna, mi-e sooomn! Şi foame...". Profesoara zâmbeşte - "Ştiu că sunteţi obosiţi. Hai, că asta-i ultima oră. Încercaţi să fiţi atenţi". "Doamna, eu aş vrea ca asta să fie prima oră!"", se alintă Iulia, din prima bancă. "Şi noi!!", sar alte trei fetiţe. Constanţa Naidin, profesoara de franceză, încearcă să rămână serioasă şi îşi ascunde zâmbetul.

Îi învaţă pe copii pronunţia lui "r" franţuzesc - "duceţi vârful limbii la baza dinţilor de jos şi spuneţi «rrrr». Iar la »u» să aveţi grijă. Să-l pronunţăm cu gura rotundă, să nu piuim! Când spunem «da» să fie «ui», să n-aud «iu»!".

Lecţia de azi e despre zilele săptămânii. Iar povestea porneşte de la noi, pentru că suntem musafiri. "Dânşii sunt de la Jurnalul Naţional. Ştiţi ce e acela un jurnal?", întreabă profesoara. "E ca un ziar", răspunde iute Iulia, din prima bancă. Doamna zâmbeşte şi întreabă mai departe - "Şi de ce se numeşte ziar, ştiţi?". "Pentru că scrie despre fotbal", sare Cosmin, furându-i profesoarei un nou zâmbet. "Ziar vine de la zi. Este o publicaţie care apare în fiecare zi. La fel cum jurnal vine din franceză, de la jour, care înseamnă tot zi", explică profesoara. Iulia face ochii mari de uimire. Zilele săptămânii sunt copiii. Sau copiii sunt zilele săptămânii. "Eu sunt lundi!". "Eu vreau să fiu dimanche!". "Répétons!"

Din cei 25 de ani de experienţă în învăţământ, Constanţa Naidin a petrecut 21 predând franceză la şcoala din satul natal - Breasta, judeţul Dolj. Aici a învăţat şi ea, până în clasa a VIII-a. După facultate, a predat 4 ani într-o şcoală din Maramureş. "Am învăţat foarte mult de la colegii mei şi de la copiii aceia..." Ce te învaţă copiii? "În primul rând, să îmi pun întrebări mereu. Pentru că noi înaintăm în vârstă şi copiii, iată, sunt tot timpul la vârsta întrebărilor. Mă motivează întrebările lor şi mă obligă să-mi reactualizez cunoştinţele şi să studiez continuu. Mi se întâmplă uneori să am în manual o lecţie cu nişte întrebări - "Ce faci tu? Ce faceţi voi? Ce fac ei?" Şi atunci copiii mă întreabă - "Dar de ce nu există şi întrebarea «Ce fac eu?»". Şi trebuie să ştiu să le răspund. Mă menţin tânără. Lângă copii şi printre copii nu poţi să îmbătrâneşti, indiferent câţi ani de experienţă ai în spate", spune ea zâmbind.

Imediat după revoluţie, a revenit în satul natal. Ar fi vrut să obţină un post în Craiova, dar, spune ea, nu se putea fără buletin de oraş. "Am revenit în satul meu şi am găsit aici o şcoală plină de copii. Acum nu mai sunt aşa de mulţi, dar atunci erau încă pe băncile şcolii ultimele generaţii de decreţei. Mi-era drag să lucrez cu copiii de aici, dar am rămas cu jumătate de suflet la dorinţa de a preda la liceu, în oraş. Eram tânără şi foarte ambiţioasă. Voiam să fac multe - stagii de pregătire, să merg la semi­narii iar când vroiam să ma înscriu mi se spunea că au prioritate cei de la oraş". Prin 2005 s-a înscris la titularizare pentru singurul post de profesor de franceză scos la concurs în acel an - la un liceu industrial. Spune că a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri ale vieţii ei - "S-a făcut o nedreptate atunci...". În timp, gustul amar a fost înlocuit de dragostea pentru copiii cărora le preda. "Întotdeauna când mi s-a întâmplat ceva ce eu am considerat că e rău, m-am gândit că există Cineva deasupra mea care a făcut ca lucrurile să se întâmple aşa, pentru ca mie să-mi fie bine. Am rea­lizat că, profesional, eu am mai multe satisfacţii cu aceşti copii de la ţară. Acum sunt convinsă că a fost mai bine că am rămas".

Faptul că e profesor la ţară nu a oprit-o pe Constanţa Naidin să ceară mereu mai mult de la ea însăşi. Să se perfecţioneze. A participat şi a câştigat de două ori Olimpiada Naţională a Profesorilor de Franceză. A treia oară, regulamentul nu i-a mai permis să se înscrie. Aşa că a ţintit şi mai sus. "Am participat la o selecţie naţională pe care am câştigat-o, devansând alţi 300 de candidaţi din ţară şi am ajuns la finala din Canada. Concursul se numeşte «Dictée des Amériques» şi e organizat de guvernnul din Quebec. Este cel mai puternic concurs de limbă franceză din lume şi reuneşte la start campionii limbii franceze din fiecare ţară francofonă şi nefrancofonă. Eu am luat locul doi", povesteşte mângâind trofeul din argint de pe birou.

Să ceri mereu mai mult de la tine dar să nu uiţi niciodată de unde ai plecat. Pare să fie un fel de motto al Constanţei Naidin. Şi, când vorbeşte despre "copiii ei" îi strălucesc ochii. "Sunt copii de la ţară. Copii munciţi, copii care nu sunt asistaţi. Nu stă nimeni în spatele lor să-i ajute. Tot ce ştiu ştiu de la şcoală. Sunt foarte puţini aceia lângă care stau părinţii să îi ajute. Mă motivează enorm lucrul cu ei, pentru că ceea ce obţin este clar rezultatul muncii mele. Asta e marea mea mulţumire. Că ei sunt şi oglinda pregătirii mele. Nu pot să dau vina pe altcineva dacă copilul căruia îi predau nu ştie".

În şcolile de la ţară, majoritatea copiilor nu au acces la calculatoare decât, acolo unde există, în timpul orelor de informatică. La Breasta, elevii de gimnaziu participă la concursuri în limba franceză pe internet. Şi câştigă întotdeauna. "Am participat cu ei la Turneul Mondial de Limbă Franceză, organizat de o universitate din Belgia. Este un proiect web, care se numeşte OLYFRAN. Se organizează de centrele culturale franceze. În 2006 am câştigat primele nouă locuri. Concursul s-a organizat, şi-n anul următor şi am câştigat din nou. Iar apoi, pentru că regulamentul nu ne mai permitea să mai par­ticipăm şi a treia oară, ne-am îns­cris la turneul mondial, care se organizează anual în luna martie. E un turneu foarte serios, cu probe eliminatorii, cu semifinală şi finală. Concursul constă în a răspunde la nişte întrebări pe internet. Se desfăşoară în timp real şi trebuie să răspunzi cât mai repede, pentru că se ia în considerare atât scorul pe care îl faci,  dar şi intervalul de timp în care dai răspunsul. Anul trecut am câştigat locul I în lume. Erau în clasa a VIII-a fetiţele care au participat, acum sunt la liceu în Craiova", povesteşte cu entuziasm Constanţa Naidin.

Se descrie ca fiind o perfecţionistă. Când e în faţa elevilor însă, încearcă să transforme exigenţele în joc. "Încerc să nu le dau impresia că e foarte complicat ceea ce facem. Le spun că e important, dar dacă le-aş spune că e greu, i-aş descuraja. Încerc să fiu ludică. Sunt de părere că la clasă trebuie să mergi pe lucruri puţine şi bine făcute. Nu-i încarc şi încerc să fac în aşa fel ca tot ceea ce le predau să fie corect. Mi se întâmplă uneori să nu-mi amintesc un cuvânt sau scrierea lui. Renunţ la el, decât să-l predau greşit. Către copii nu transmit niciodată o informaţie de ca­re eu nu sunt foarte sigură. Şi evit să le dau note elevilor pe exprimarea orală. Pentru că se poate întâmpla nu să nu ştii, dar să fii foarte emo­ţio­nat... De obicei le dau note la scris. Îi încurajez cu vorbirea, pun întrebări şi spun - cine ştie răspunsul la asta are un 10... Dar nu-i "ascult". Nu-i pedep­sesc pentru pronunţări greşite, pentru forme... Pentru că nu îi ajut. Ei capătă o neîncredere. Au senzaţia că nu ştiu, şi nu mai învaţă. E bine să-i încurajezi. Sunt mai severă când vine vorba despre competiţii. Dar, de obicei, când intrăm în concursuri, stăm mai mult la şcoală, ne întâlnim mai des. Le dau mai mult de lucru".

Ceea ce o întristează cel mai mult pe Constanţa Naidin este concurenţa pe care elevii ei o întâmpină la competiţiile din oraş. Dar nu cea la nivel de cunoştinţe. "De exemplu, la zilele francofoniei, unde am pus în scenă piesa de teatru, au fost şi o mulţime de alte şcoli din oraş. Copiii aveau decoruri, costume croite special... Nouă ne lipseşte recuzita, ca să zic aşa... Eu nu pot să le cer copiilor decât să vină frumos îmbrăcaţi. S-au îmbrăcat copiii, dar au venit în teneşi. N-aveau pantofi. Şi ploua, i-a udat la picioare... Când s-au urcat pe scenă, au cântat ca focul! Parcă să compenseze. Au luat şi premiu, dar tot m-a durut sufletul... Astea sunt condiţiile. Nu le pot spune părinţilor - faceţi costumul cutare. Pentru că sunt cheltuieli pe care oamenii nu le pot suporta. Se întâmplă să am co­piii cei mai buni la franceză din familii fără posibilităţi. Şi nu pot să-i umilesc cerând costume de spectacol... Şi atunci încropeşti. Faci ce poţi. Am luat tricouri albe şi le-am scris pe ele per­sonajul - «une vache», «le so­leil»... Şi a fost de mare efect."

Acum, profesoara de franceză pregăteşte un blog. Copiii cărora le predă vor publica acolo textele pe care le-au scris pentru zilele francofoniei. Şi, în paralel, îşi pregăteşte propriul copil pentru facultate. L-a crescut singură şi spune că a încercat să-i ofere întotdeauna ce a fost mai bun. Dar nu l-a încurajat niciodată să intre în învăţământ.

"Trebuie să ai mult curaj şi să ai persoane care să te ajute. Nu este un domeniu care să-ţi aducă satisfacţii financiare. E un domeniu de sacrificiu. Sunt foarte dezamăgită de scăderea nivelului calităţii...". De când băiatul ei a intrat la facultate, Constanţa Naidin spune că se gândeşte, pentru prima dată în viaţa ei, să plece din ţară. "Pentru că în acest moment nu pot să-i ofer mai mult. În condiţiile astea, îmi vine să plec din ţară. Undeva unde să îl pot ajuta mai mult. Mă gândesc foarte sincer că ar putea studia oriunde în lume şi eu i-aş putea oferi altă viaţă. Nu mă gândesc la mine. Eu mi-am dorit să fac asta. Să fac ceva pentru copiii din satul meu. Cum am stat până acum, pot să mai stau şi de acum înainte, chiar dacă mi-au tăiat din salariu, chiar dacă nu mi se mai decontează nimic, chiar dacă naveta s-a scumpit... Dar pentru el aş pleca! În momentul ăsta nu mai am nici măcar meditaţii. Mai fac pregătire la limba franceză cu două familii care se pregătesc să plece în Canada. Şi uneori mă gândesc - ce m-aş duce şi eu cu ei!"

Citiţi şi: 
● Lecţia unui pion
● "Copiii din mediul rural sunt oglinda pregătirii profesorului"