Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu nu chiar foarte multă vreme în urmă, în luna noiembrie 2007, ministrul român al Justiţiei din acea perioadă şi-a exprimat anumite opinii cu privire la responsabilitatea magistraţilor şi independenţa acestora. Mai precis, ministrul Justiţiei a declarat că "acum există o impunitate generală a magistraţilor care, indiferent ce ar face, nu riscă să fie excluşi din magistratură" şi că "magistraţii confundă prea des independenţa cu lipsa responsabilităţilor".
Cu nu chiar foarte multă vreme în urmă, în luna noiembrie 2007, ministrul român al Justiţiei din acea perioadă şi-a exprimat anumite opinii cu privire la responsabilitatea magistraţilor şi independenţa acestora. Mai precis, ministrul Justiţiei a declarat că "acum există o impunitate generală a magistraţilor care, indiferent ce ar face, nu riscă să fie excluşi din magistratură" şi că "magistraţii confundă prea des independenţa cu lipsa responsabilităţilor".
Afirmaţiile ministrului au generat la acea vreme două replici din partea magistraţilor: a preşedintei Asociaţiei Magistraţilor din România şi a Consiliului Superior al Magistraturii.
Plasată sub sigla Asociaţiei Magistraţilor din România, într-un comunicat, replica doamnei judecător a fost, într-o notă obişnuită a discursului domniei sale, distructivă şi jignitoare.
Distructivă pentru că era redactată sub forma unor verdicte irevocabile de condamnare, ce nu permiteau replică sau apel, şi jignitoare prin limbaj: "iresponsabil", "incalificabil", "bîlbîieli ministeriale", "aberaţiile clamate îl descalifică", "denigrarea magistraţilor" etc.
Cea de-a doua luare de poziţie, exprimată de către Consiliul Superior al Magistraturii, a fost cuprinsă tot într-un comunicat. Într-o manieră acuzativă şi contabil-statistică, instituţia chemată prin lege să apere independenţa magistraţilor a arătat că, prin afirmaţiile sale, ministrul Justiţiei probează necunoaşterea principiilor de funcţionare ale justiţiei europene şi că "acuzaţia de impunitate" dovedeşte "ignorarea măsurilor adoptate de către Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii" în materie disciplinară sau de revocare a magistraţilor din funcţii de conducere.
În comunicat au fost enumerate statistic "realizările" Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii (cîţi magistraţi au fost sancţionaţi, sînt în curs de..., sau sînt în plan de…), cifre ce ar fi trebuit să dovedească netemeinicia acuzaţiilor ministrului Justiţiei privind "impunitatea magistraţilor". S-a mai precizat ferm şi că "independenţa judecătorilor nu este o creaţie a legislaţiei româneşti" (în paranteză fie spus, independenţa judecătorului român chiar este creaţia legislaţiei româneşti adoptată în anul 2004 prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii).
Nu dorinţa sau nevoia de a critica cele două opinii m-au determinat să scriu aceste rînduri, ci o stare de lucruri mult mai îngrijorătoare, evidenţiată atunci şi de emiterea celor două comunicate. Este vorba de refuzul sau de incapacitatea noastră, a magistraţilor, la nivel instituţional, de a gestiona o situaţie de criză, de a comunica şi de a dezbate sau combate constructiv, împreună cu cei care ne critică ori ne acuză, teme ce ne vizează în mod direct – independenţă, imparţialitate, corupţie, influenţa politicului în justiţie, percepţia societăţii asupra sistemului de justiţie şi a magistraţilor etc.
Două întîmplări recente mi-au confirmat justeţea observaţiei de mai sus. Pe data de 9.04.2008, în cadrul unei emisiuni televizate, Preşedintele României a afirmat în direct pe post că un judecător care a soluţionat o anume cauză, este corupt şi că judecătorii pot fi cumpăraţi. Reacţiile, formale şi previzibile în conţinut, nu au întîrziat să apară. Uniunea Naţională a Judecătorilor din România a calificat declaraţia preşedintelui ca fiind "un atac foarte grav la adresa independenţei justiţiei", "o imixtiune inadmisibilă" şi care "aduce în mod nefondat (s.n. – I.P.) atingere imaginii justiţiei". În acelaşi sens, printr-o Declaraţie a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii s-a arătat că afirmaţiile Preşedintelui ţării "afectează prestigiul justiţiei şi diminuează încrederea publică în actul de justiţie", "încalcă prezumţia de nevinovăţie", "contravin normelor internaţionale şi dispoziţiilor constituţionale" şi "încalcă principiul independenţei justiţiei". într-o nouă paranteză fie spus, nu am înţeles niciodată, ca magistrat, cum ar putea o critică publică, absurdă chiar, să influenţeze starea mea de independenţă în exerciţiul funcţiei.
Tot în cursul lunii aprilie 2008, primul-ministru al României a calificat ca "aberante şi nejustificate” salariile magistraţilor. Replica deja previzibilă a Consiliului Superior al Magistraturii faţă de afirmaţiile demnitarului a fost exprimată desigur într-un comunicat – şablon: "afirmaţii de natură să afecteze încrederea publică în actul de justiţie"; "independenţa justiţiei înseamnă şi independenţa materială a angajaţilor sistemului judiciar, conform principiilor constituţionale şi europene".
Nici una dintre replicile de mai sus nu a fost emisă ca rezultat al unui eventual dialog lămuritor cu "acuzatorii", demers necesar şi obligatoriu tocmai pentru a verifica dacă acuzele sînt sau nu "nefondate". Exista posibilitatea de a cunoaşte date suplimentare, în sensul că poate "acuzatorii" s-au bazat pe informaţii neadevărate, dar pe care ei să la creadă adevărate, informaţii necunoscute celor "lezaţi", să fi avut argumentele lor atunci cînd au formulat acele acuzaţii sau să fi avut în vedere un anumit context. Sau poate nu. Poate pur şi simplu au bătut cîmpii din considerente personale, de grup, de vendetă, politicianiste sau euforice. În orice ipoteză însă, demersul de comunicare se impunea anterior oricărei atitudini de indignare ori de protest avînd în vedere mai ales funcţiile deţinute de "acuzatori".
Nu îi aprob, dar nici nu îi pot "beşteli" în orb pe cei doi oameni politici sau pe alţii ca ei, pe baza principiului "ba pe-a mă-tii", pentru că eu, magistrat în funcţie, chemat prin profesie să decid pe bază de probe şi după ascultarea obligatorie a tuturor părţilor implicate, nu am la îndemînă probele necesare care să mă edifice şi să-mi permită o analiză ori un verdict. Prin demersuri instituţionale, cei doi oameni politici trebuiau somaţi într-un prim stadiu să probeze afirmaţiile acuzatoare. Dacă proba se prezenta, se impuneau rapid măsuri în consecinţă. în cazul neputinţei sau refuzului probei însă, "reprezentanţii, apărătorii şi garanţii" noştri trebuiau să declanşeze procedurile legale de responsabilizare a "acuzatorilor" şi nu să se limiteze la proteste şablon.
De ce, s-au gîndit probabil "apărătorii" noştri, să ne edificăm asupra unui punct de vedere critic sau cu privire la o gravă acuzaţie ce vine din partea unor terţe persoane, oricare ar fi acestea, dar cu atît mai mult cu cît persoanele în cauză sînt Preşedintele României şi respectiv ministrul Justiţiei? Ne interesează pe noi că poate criticile ori acuzele avansate public ar putea fi reale? Ne interesează pe noi să le analizăm şi, eventual, să le recunoaştem, dacă este cazul, sau să ni le asumăm? Ne interesează pe noi că imaginea magistratului în societatea românească, potrivit sondajelor de opinie, este falimentară? Nu, nu ne interesează. Protestăm. Negăm. Acuzăm. Critica, oricare ar fi ea, este de plano nefondată, o calificăm operativ drept imixtiune, presiune (preferabil politică), ce încalcă "principiile europene", "aduce atingere imaginii justiţiei" etc. şi ne exprimăm formal şi comod indignarea prin comunicate lemnoase, dar pompoase, previzibile în conţinut şi efecte, adică nule. Şi-atît. Gata, ne-am făcut datoria şi i-am mai apărat încă o dată pe magistraţi! Iar, dacă îi mai atacă cineva, slavă Domnului, mai avem comunicate.
Ce atitudine păguboasă!
Nu pot să nu mă întreb în faţa acestei realităţi ce naiba se întîmplă cu cei ce au obligaţia sau îşi propun, cu bună credinţă zic eu, să ne apere pe noi, magistraţii? Chiar nici unul dintre "apărători" să nu fi remarcat că efectul unor replici de natura celor evocate nu generează decît reacţii ostile la adresa magistraţilor în percepţia publică de genul "aşa vă trebuie", "privilegiaţi, abuzivi, corupţi, şpăgari, tîlhari etc."? Oare sîntem atît de perfecţi încît orice critică la adresa noastră şi a activităţii noastre nu o putem califica decît ca declaraţie de război, iar pe cel ce ne-o adresează să-l decretăm inamic? Sau, dimpotrivă, ne ştim atît de deficitari în prestaţie încît ne este teamă că o critică oarecare, prin analiză, să nu scoată la iveală adevăruri dureroase ale sistemului şi/sau ale oamenilor din sistem, ascunse cu grijă şi meticulozitate?
Personal nu cred în nici una dintre cele două variante. Nici nu sîntem perfecţi, dar nici nu sîntem atît de întunecaţi în spirit şi decizie, cum ne consideră unii şi alţii. Înclin să cred, cu o tristeţe optimistă, că aceste ieşiri în public prin comunicate de genul celor analizate constituie pînă la urmă doar dovezi de neputinţă strategică şi conceptuală a celor ce pretind că îi apără pe magistraţi.
La începutul lunii aprilie 2008, un grup de contestatari ai reuniunii NATO de la Bucureşti au afişat o pancartă pe care era scrisă o solicitare adresată organizaţiei nord-atlantice: "Faceţi-ne o favoare: nu ne mai faceţi favoruri". Aplicînd cererea la speţă şi faţă de scurtele consideraţii de mai sus lansez un apel "apărătorilor" noştri legali ori voluntari: "Faceţi-ne o favoare: nu ne mai faceţi favoarea de a ne apăra". Pentru că nu o faceţi bine şi nu ne faceţi nici un bine.
Ion Popa
Judecător la Curtea de Apel Bucureşti
