Doamna de la Tescani, Prinţesa lui Enescu

Oedip, monumentala operă simfonică la care Enescu lucrase 10 ani şi se gândise 25, a fost încheiată la Tescani. Pe prima pagină, marele muzician a notat data: 27 aprilie 1931. Şi, în loc de dedicaţie, nişte iniţiale: M.R.T. Maria Rosetti-Tescanu. Aşa ceruse Maruca, "Prinţesa iubită".

Dar ea iubea atunci un alt bărbat. Legătura ei cu Nea Ionescu ţinea de trei ani şi avea să se sfârşească abia alţi doi mai târziu. Enescu a aşteptat. Era ultima şi cea mai grea încercare dintr-o lungă poveste de dragoste, diferită de oricare alta.

Tescaniul a fost martorul multor drame sentimentale în deceniile zbuciumatei legături dintre Maruca, Prinţesă Cantacuzino, şi George Enescu. O legătură care a debutat furtunos în vara lui 1907, la Sinaia. Maruca avea 28 de ani. Era măritată de 9 ani cu fiul celui mai bogat om din România, cu care avea doi copii. Mariajul ei devenise, însă, pur convenţional după ce îşi prinsese soţul în dormitorul propriei ei surori. Se răzbuna colecţionând admiratori şi cultivându-şi reputaţia de femeie fatală.

Apoi l-a cunoscut pe Enescu. A fost dragoste la prima vedere. Iată cum îşi amintea prinţesa prima lor întâlnire, în memoriile ei, intitulate "Umbre şi lumini":

"Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient... Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa.

Până la sfârşitul toamnei, când Enescu trebuia să se întoarcă la Paris, Maruca şi Pynx s-au aruncat fără rezerve într-o poveste de dragoste pe care ea nu va ezita să o compare cu "legenda lui Tristan şi a Isoldei". În memoriile sale, prinţesa povesteşte: "Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână".

PRIMA DESPĂRŢIRE, PRIMA CEARTĂ
A urmat, apoi, plecarea inevitabilă a marelui muzician. Maruca a fost şocată de intensitatea propriilor ei sentimente: "Tăcerea din casă mă apăsa ca o placă de plumb. Am fost primită cu grija pe care o arăţi unui bolnav sau unui rănit. M-am băgat în pat, nefiind în stare să fac cel mai mic gest, străină faţă de toţi, ostilă faţă de cei care voiau să mă îngrijească. Asta este fericirea?... Nu, nu-i fericirea, este răul sacru care se numeşte dragoste! Este pasiunea oarbă şi surdă la tot ce nu are legătură cu ea".

Povestea era atât de serioasă încât Maruca se gândea din nou serios să se despartă oficial de Mihai Cantacuzino: "În absenţa mea, mama încercase să-l pregătescă pe soţul meu cu ideea unui divorţ. Nu aveam nicicum intenţia să mă căsătoresc cu George Enescu, dar voiam să fiu liberă în faptele şi gesturile mele, să trăiesc din plin ceea ce mi se oferea, cu conştiinţa împăcată".

După sărbătorile de iarnă, pe care promisese să le petreacă împreună cu copiii, prinţesa hotărâse să plece la Paris, pentru a-şi regăsi iubitul. Dar... "În ajunul plecării mele, am primit de la Pynx o scrisoare care m-a stupefiat. Într-un şir lung de reproşuri, mă acuza cu violenţă că i-am trădat credinţa jurată, pentru Matila Ghyka, oaia lui neagră, pe care îi promisesem să nu-l mai văd. "Mincinoaso, mincinoaso, ca oricare altă femeie, când eu am văzut în tine o zeiţă", spunea el în încheiere în această scrisoare (...) care m-a indignat. În aşa hal, că am dat imediat ordin să se anuleze biletele pentru Paris şi să mi se ia altele pentru Italia."

Era un gest de revoltă, dar şi de orgoliu: "El era cel care declanşase furtuna. O să afle el cât te costă să acuzi o Rosetti-Tescanu de minciună şi trădare".
Maruca a ajuns totuşi la Paris, dar abia în luna mai. După o aventură cu un lord englez şi după ce primise suficiente dovezi că Enescu se căia pentru cuvintele necugetate.




REFUGIUL SENTIMENTAL DE LA TESCANI
Nici Maruca nu era, însă, imună la săgeţile geloziei. În memoriile sale notează temerile şi suferinţele pe care i le pricinuiau anumite prezenţe feminine. Dar, deşi era înconjurat de admiratoare, Enescu nu avea ochi decât pentru ea. Chiar şi aşa, prinţesa rămânea suspicioasă. Relaţia lor era "febră şi pasiune", copleşitoare şi epuizantă. De mai multe ori au fost la un pas de ruptură.

Ca în vara lui 1913 când Maruca a plecat intempestiv într-o lungă călătorie în Norvegia, doar fiindcă Pynx întârziase câteva zile în plus la Paris, deşi ea îl aştepta în ţară. În amintirile ei, Maruca mărturiseşte "În decursul acestor ani incandescenţi, de multe ori am fugit ca să respir, în afara acestei arşiţe, să încerc să mă regăsesc... Fugeam, dar obsesia lui nu mă slăbea, mă urmărea şi ea cu viteză..."

Cel mai adesea, refugiul ei era casa părintească de pe malul Tazlăului. În primii ani ai relaţiei lor, Enescu n-o putea urma aici. Prima lui vizită la Tescani, consemnată de Maruca în memoriile ei, a avut loc în octombrie 1917, în plin război mondial. Relaţia lor dura deja de 10 ani. Prinţesa comentează: "Iată că Pynx a ajuns să vină aici, ca un eliberator, în Tescanii copilăriei mele, singurul refugiu al meu, până acum, din calea lui, din calea elanului lui prea pământesc şi a bucuriilor prea copleşitoare ale legăturii noastre".

Un an mai târziu, o nouă criză sentimentală o aduce pe prinţesă înapoi la moşia sa de lângă Moineşti. Însemnările din jurnal radiografiază fractura, dar şi vindecarea:
Iaşi, 14 iunie 1918: "Plec mâine la Tescani fiindcă, de ieri, marele om nu mai este marele meu om. S-a dat bătut în faţa dragostei şi a lui însuşi".

Tescani, 17 iunie 1918: "Ce s-a petrecut între noi - Puţin lucru pentru alţii. Sfârşitul a toate pentru mine. Şi pentru el, căci ştie bine că m-a pierdut"...
Tescani, 10 iulie: "... mă ascund ca un animal rănit şi mă strâng în mine însămi, în dormitorul Piei... Am refuzat cu vehemenţă cele două încăperi pregătite pentru mine la Ion Munteanu, unde veneam la Enescu, la lumina stelelor, anul trecut: prea multe amintiri bântuie acele camere".

Tescani, 1 octombrie 1918: "Telegrama aşteptată a sosit în această noapte... Chemare disperată a lui Pynx, căreia nu-i mai pot rezista, aşa cum creanga smulsă de furtună nu rezistă torentului ce o ia cu el". Despărţirea durase patru luni.

NAE IONESCU ŞI IUBIREA REGĂSITĂ
Marea criză s-a produs, însă, 10 ani mai târziu, în 1928. În iunie, Maruca l-a cunoscut pe filosoful Nae Ionescu. Prietenia intelectuală dintre ei s-a transformat rapid în altceva. În amintirile sale, prinţesa se confesează: "Nae Ionescu a intrat în viaţa mea ca trimis extraordinar al sferelor înalte ale gândirii şi ale metafizicii spre care mi-a deschis calea, pe de o parte, dar tulburându-mi, pe de altă parte, existenţa, în totalitate".

La 50 de ani, prinţesa, rămasă recent văduvă, s-a îndrăgostit nebuneşte de idolul tineretului universitar, cu 11 ani mai tânăr ca ea. Sentimentele îi erau, se pare, împărtăşite. Enescu a asistat neputincios la debutul idilei. Nae Ionescu era invitat la Tescani, dar şi la Vila Luminiş, casa construită de marele compozitor la Sinaia. Relaţia lui cu Maruca devenise aproape publică.

Enescu a fost obligat să se retragă discret şi să se refugieze în arta sa. A încercat să-şi găsească liniştea la Tescani, unde a fost primit cu aceeaşi căldură dintotdeauna. Aici a scris ultimele măsuri din "Oedip", monumentala sa operă simfonică. "Pynx a vrut ca pe pământul atât de drag mie de la Tescani să fie terminată această operă imaginată, compusă, scrisă încetul cu încetul de-a lungul iubirii noastre, şi să-mi fie dedicată" - scrie Maruca în memoriile ei.




În 1931, însă, un alt bărbat îi ocupa toate gândurile. Sărbătorit cu fast la împlinirea vârstei de 50 de ani, Enescu era singur. Nici omagiile publice, nici primirea în Academia Română nu puteau suplini golul lăsat de "Prinţesa iubită".

Relaţia dintre Maruca Cantacuzino şi Nae Ionescu s-a încheiat în vara lui 1933. Motivele exacte nu se cunosc. Se pare, însă, că şi filosoful a suferit în urma rupturii, deşi s-a consolat apoi în braţele unei alte doamne din înalta societate, talentata pianistă Cella Delavrancea. În "Jurnalul" său, Mihail Sebastian pune pe seama despărţirii de prinţesă următoarea remarcă a mentorului său: "Mă, eu sunt un om terminat, căzut, ratat. Viaţa mea se frânge în două: până la 5 iulie 1933 şi de la 5 iulie 1933. Până în ziua aia eram un om tare. De atunci nu mai sunt nimic".

Dacă la finalul legăturii cu Maruca se referea sau nu confesiunea stranie a lui Nae Ionescu, nu avem cum să ştim cu certitudine. În mod sigur, însă, pentru prinţesă ruptura a fost devastatoare şi a plonjat-o într-o depresie severă. Au urmat aproape trei ani de coşmar, culminând cu încercarea de a-şi da foc, în februarie 1935. În tot acest timp, cel care a vegheat-o a fost George Enescu, chiar dacă pentru a-i fi alături, a fost nevoit să-şi anuleze o serie de angajamente în străinătate.

Tot el a internat-o, în septembrie 1935, într-un sanatoriu de boli nervoase din Viena. Aici, în sfârşit, tratamentul dă rezultate. Anul următor, în vară, se reîntorc împreună la Tescani.
Se vor căsători, la 5 decembrie 1937, după 30 de ani de iubire furtunoasă.

 

Blestemul Tescanilor
Maruca Cantacuzino vorbea adeseori despre un "rău de Tescani", o "latură întunecată" a locului pe care îl iubea atât de mult, dar care putea provoca dezechilibre severe "în naturile prea sensibile". Pomenea chiar de un blestem aruncat asupra familiei de Safta vrăjitoarea, ibovnica ţigancă a bunicului ei, Costache.

De dragul Saftei, el şi-ar fi alungat soţia legitimă, care s-ar fi stins de inimă rea după ce fusese despărţită de unicul ei copil (tatăl Marucăi). Când acest copil s-a făcut mare, ţiganca vrăjitoare a fost îndepărtată. Şi s-ar fi răzbunat, provocând, prin farmece teribile, "depresia imanentă pentru cei din familie".

Se pare, însă, că la originea "răului" nu fusese ibovnica, ci chiar soţia repudiată: Eufrosina, născută Romalo, suferea de o gravă boală psihică. Ereditatea, nu farmecele, explică fatalitatea sumbră care i-a urmărit descendenţii. Fiul ei, Dumitriu Rosetti-Tescanu, inteligent şi erudit, s-a sinucis la numai 45 de ani, în ianuarie 1897. Fără vreun motiv aparent. Nici copiii lui nu au scăpat de blestemul sângelui. Singurul său băiat, Constantin ("Dovie") şi-a pus şi el capăt zilelor. Mezina, Elena (Nellie) a murit nebună.

Nici prima născută, Maruca, nu a fost ocolită de depresii profunde şi de tentative de sinucidere. După despărţirea de Nae Ionescu, a încercat chiar să-şi dea foc. Celebra ei "originalitate", schimbările bruşte de dispoziţie, nonconformismul uneori şocant pot fi înţelese mai bine prin prisma acestui încărcat bagaj genetic.