"Soarele, pentru toţi românii, la Bucureşti răsare"

Ioan Slavici este unul dintre pilonii pe care s-a construit litera­tura română modernă. Când îi pronunţi numele, e imposibil să nu-ţi vină-n minte alţi trei titani ai scrisului: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, adică marii noştri clasici.

Ca oricare mare român, poate a exagerat cu dragostea de neam, exprimându-şi în lucrarea "Soll şi Haben" păreri antisemite. Istoria l-a condamnat şi iertat, iar cei mai mulţi dintre români n-au cum să nu aducă un omagiu memoriei aceluia care a scris romanul "Mara".

Ovidiu Cornea a fost director al Teatrului "Ioan Slavici" din Arad. O bună parte din destinul său se leagă de Teatrul ce poartă astăzi numele unui scriitor celebru: "Ioan Slavici". A fost mai bine de două decenii directorul acestei prestigioase instituţii de cultură. A condus teatrul în vremurile dure ale comunismului, acea perioadă în care totul părea învăluit într-un... mister negru. După 1989, din fericire, "Epoca de Aur" a luat sfârşit... şi a lăsat loc unei... eterne libertăţi de creaţie.

În dorinţa de a descoperi cât mai multe despre Ioan Slavici, pornim "campania noastră" de la fostul director al teatrului care astăzi poartă, aşa cum am mai spus, numele celebrului scriitor. Vorbim cu Ovidiu Cornea: "Ce vă pot spune despre teatrul nostru? Am petrecut aici mare parte de viaţă! Am fost directorul teatrului mai bine de 20 de ani.

Teatrul "Ioan Slavici" poartă acest nume doar de câţiva ani. Am fost un director care nu şi-a dorit să tot schimbe numele instituţiilor. Toţi au pus nume de actori, nume celebre, eu am avut o idee fixă, considerând că istoria s-a scris aşa, şi nu altfel... Este o lecţie pe care ar trebui să o învăţăm de la popoarele mai aşezate. Să le lăsăm aşa cum au fost ele...

Se numeşte Teatrul Slavici din 2002 sau 2003, dar eu nu mai eram director atunci. Sunt de părere că este bine că poartă acest nume, aşa, pentru că Slavici este unul dintre pilonii pe care s-a construit literatura română. În ceea ce priveşte repertoriul, la noi nu s-a jucat nici o piesă de-a lui Sla­vici. Denumirea acestei instituţii era «Teatrul de Vest»".

UN VIS AL CONŞTIINŢEI
Ceea ce se ştie mai puţin despre Slavici este că a făcut închisoare pentru un vis al conştiinţei... având un destin destul de chinuit... "Fiind un ardelean care a cunoscut partea frumoasă a sudului prin filiera Eminescu şi pe Caragiale, dar şi partea mai puţin plăcută, pe plan politic... a avut de suferit. Avea o anumită reticenţă faţă de Unirea Transilvaniei cu România... cred că citez bine din memorie, Slavici spunea: «Soarele, pentru toţi românii, la Bucureşti răsare».

Cât a existat această problemă a Unirii, el a făcut parte din tabăra moderaţilor... nu era alături de ceilalţi arădeni entuziaşti: Suciu, Boldiş, care făceau parte din prezidiul Partidul Naţional Român. A vrut un Ardeal federalizat care să ţină în continuare de împărat, iar drepturile de rigoare ale românilor de aici să fie recunoscute. Pentru treaba asta a avut de pătimit... a fost închis. Recent am citit din însemnările din proza din închisoarea lui Arghezi şi am găsit câteva referiri la Slavici care era în perioada aceea tot la închisoare.

Trebuie scuzat pentru această, să-i spunem, rătăcire. Slavici a şi trăit într-un altfel de mediu... a făcut studiile la Viena... formaţia lui a fost de aşa natură", spune Ovidiu Cornea.

GENERAŢIE DERUTATĂ
Printre romane, nuvele şi poveşti, Slavici este autor de teatru. Puţină lume îl cunoaşte pe Slavici ca dramaturg. Când spui numele Slavici, cel mai repede îţi vin în minte Moara cu noroc şi Mara! Dar teatrul... dramele sale istorice sunt prea puţin cunoscute şi prea des uitate.

"Da, Slavici a scris teatru, un teatru mai popular, inspirat din lumea ţărănească. Pentru un teatru uşor vetust, ar trebui un regizor care să cureţe foarte bine textul şi să-i găsească un sens contemporan, pentru că toată poezia aia ţărănească aparţine unui trecut pe care nici nu-l cunoaştem şi de multe ori nici nu mai vibrăm la el. Am citit de curând o piesă de-a lui, care cred că a fost făcută după o lectură prin care trecuse prin Molière.

Am realizat un spectacol la Sala Studio cu nişte actori tineri, foarte talentaţi. Pentru teatrul lui Slavici ar trebui să vină un regizor care să-l descopere... cât am fost director am visat să vină un regizor cu un portofoliu de cinci sau şase piese pe care să le cunoască, pe care să mi le propună, să nu doarmă noaptea de nelinişti artistice, metafizice din cauza acestor texte, dar nu s-a întâmplat.

Azi, regizorii sunt o categorie ciudată... sunt o generaţie derutată. Mă gândesc la cei tineri... că au nişte modele, dar le copiază... nu au un program estetic bine definit. Ar trebui să lucreze mult pe text. Mi-am pus întotdeauna speranţa în cei tineri, dar astăzi ei nu ştiu ce vor. Sunt mulţi cei care practică această meserie, însă nu sunt regizori", spune cu regret Ovidiu Cornea.

PRIETENI PE VIAŢĂ ŞI DINCOLO DE EA...
Despre opera lui Slavici se pot spune multe... dar, dacă ar fi să alegem o singură parte din viaţa sa, cu siguranţă ne-am opri la cea mai frumosă "prietenie literară": cea dintre Slavici şi Eminescu. "E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepţie; problemele psihologice pe care le pune sunt desenate cu toată fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti; fiecare dintre chipurile care trăiesc şi se mişcă în nuvelele sale e nu numai copiat de pe uliţele cu arbori ale satului, nu seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi vorbă, ci are fondul sufletesc al poporului, gândeşte şi simte ca el".

Iată ce scria Mihai Eminescu în "Timpul", nr. 69 de la 28.03.1882. În replică, Slavici nota pentru posteritate: "Mie nu mi-a fost Mihai Eminescu poet, nici în genere, scriitor, ci om sufleteşte apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulţumire senină şi povăţuitor în cele lite­rare. Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai-nainte de a-i fi citit şi lui ce am scris, căci mulţumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulţumire cele scrise de mine".




"Dacă a ajuns ce a ajuns i se datorează lui Eminescu, care i-a şlefuit limba, este de părere Ovidiu Cornea. Slavici vorbea ardeleneşte... şi din această pricină l-a chinuit pe Eminescu multă vreme... zâmbim de fiecare dată când citim cum îl înnebunise pe Eminescu, care era oripilat de felul în care vorbeşte ardeleanul Slavici la... Viena. Îi corecta fiecare manuscris şi, cel mai important, l-a învăţat limba frumoasă românească, limba noastră literară."

RĂMĂŞIŢELE, DISPUTATE ÎNTRE PANCIU ŞI ŞIRIA
Chiar şi după mai bine de 80 de ani de la moartea sa, Slavici este disputat... este înmormântat la Panciu, acolo unde şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, însă originile sale sunt la Şiria... "Noi am vrut să-l aducem pe Slavici aici, să-l înmormântăm la Şiria şi pentru aceasta au fost făcute tot felul de demersuri.

S-a întrunit chiar şi un comitet local pentru a-i aduce osemintele aici, pentru că el nu mai are nici o reprezentare la Panciu. Primarul de acolo nu acceptă acest lucru, susţinând că aceasta a fost dorinţa lui Slavici. Îl disputăm în continuare, pentru că ne aparţine prin tot ceea ce a scris. Toată proza sa îşi trage seva de aici, pentru că întotdeauna l-a inspirat această lume...

Gândiţi-vă la Mara, la Pădureanca. A fost un personaj foarte interesant, de multe ori stăteam şi mă gândeam cum se simţea el la Bucureşti... aşa ca un corp străin... dacă nu i-ar fi avut pe Eminescu şi pe Caragiale nu ştiu cum se simţea..."
Chiar, cum s-o fi simţit, se întreabă şi astăzi Ovidiu Cornea.

CASĂ MEMORIALĂ NU, MUZEU DA
Şiria, locul care "povesteşte" şi astăzi despre Slavici, nu mai păstrează casa în care s-a născut marele scriitor. Există doar muzeul ce-i poartă numele... un castel al baronilor de altădată. Un castel de patrimoniu. După moartea scriitorului, casa nu a mai fost locuită, în timp s-a deteriorat şi în cele din urmă s-a demolat. Nefiind locuită, nu s-a mai păstrat nimic din ceea ce era acolo. Acum este doar o curte... "cu nimic în ea".

Cerem explicaţii localnicilor, care spun că ştiu doar că pe locul oficiului poştal s-ar fi aflat casa lui Slavici. Atât. Pentru că de la Primărie ni se spune că numai doamna Florea de la Muzeu ne poate spune tot ce dorim în legătură cu Slavici. Numai că doamna muzeograf, care şi-a închinat întreaga viaţă acestui muzeu, a suferit de curând o operaţie serioasă, nefiind transportabilă, nici aptă de a primi vizite. În lipsa dumneaei ne mulţumim cu altă doamnă care administrează muzeul şi care ştie pe de rost tot ce se află în acest lăcaş.

50 DE ANI DE MUZEU
"În 1960 s-a mutat aici muzeul. Acest castel construit în stil baroc a aparţinut familiei nobiliare Bohus. Toată lumea crede că pe acest loc a fost casa lui Slavici... Nu! Înainte de acest muzeu memorial a fost castelul unei familii de baroni. În această clădire s-a semnat, în august 1849, capitularea armatei revoluţionare maghiare în faţa armatelor imperiale austriece şi ruseşti, iar în acest muzeu păstrăm masa capitulării... vin şi foarte mulţi vizitatori străini aici la muzeu în special pentru această bucată de istorie.

Pe această masă s-a semnat actul de capitulare şi are o însemnătate deosebită. E un mic colţişor. Chiar anul acesta sărbătorim 50 de ani de muzeu", începe povestea doamna administrator. Mobiliereul care construieşte o bună parte din acest muzeu îi aparţine lui Ioan Slavici din casa de la Bucureşti, pentru că scriitorul a locuit multă vreme în Capitală. "Tot mobilierul şi documentele sunt donate de un nepot de-al lui Slavici. Muzeul păstrează multe documente din arhiva lui Slavici: manualele care erau scrise cu buchii slavone, tăbliţa pe care scria Slavici, căci pe vremea aceea nu existau caiete, actul său de naştere..."

MAI APROAPE DE UNIVERSUL SĂU
Ne sunt prezentate rând pe rând nuvelele lui Slavici, fotografiile de la Cenaclul literar alături de Ion Creangă şi alţi scriitori ai vremii. O ilustraţie "La moara cu noroc", aşa cum arăta moara pe vremea când Slavici îşi scria nuvela. Primul ziar Tribuna, la care Slavici a fost director, o fotografie cu Coşbuc, alte fotografii cu memorandiştii arădeni. Câteva fotografii în uniforma de student... Sunt fotografii din Viena, acolo unde Slavici a studiat Dreptul.

Tot aici a făcut stagiul militar. Mobiler din lemn de stejar, un ceas care funcţionează şi astăzi, primit de la elevii săi, o sculptură în piatră care îl reprezintă pe Slavici, o lampă cu petrol (copiii întreabă mereu cum funcţionează această lampă) şi... pana. Cea cu care Slavici scria... Coperta revistei Vatra, fondată în 64 în colaborare cu Coşbuc şi Caragiale, romanul Mara, câteva ediţii din scrierile lui Slavici. O istorie universală, o gramatică a limbii române.

A fost director la Institutul Oteteleşeanu din Măgurele, iar muzeul păstrează multe documente de unde Slavici a fost profesor sau director.
Toate ne fac parcă să ne dorim să dăm timpul înapoi pentru a pătrunde şi mai mult în universul lui Slavici.




"Călimara de pe birou este originală, însă pana nu este cea cu care scria Slavici, dar o păstrăm de când s-au realizat filmările de la «Moara cu Noroc», «Dincolo de pod», şi «Pădureanca».

Mai păstrăm afişele şi câteva ilustraţii de atunci. Avem chiar şi scrumiera de pe biroul lui Slavici." Urmează alte reproduceri... actul de căsătorie cu cea de-a doua soţie alături de foarte multe alte fotografii de familie. "Slavici a fost căsătorit de două ori, dar copii nu a avut decât cu cea de-a doua soţie, Eleonora. Descendenţi mai sunt la Bucureşti, dar, din păcate, arborele genealogic aflat chiar pe acest perete nu este complet.

Aici în comună există nişte descendenţi din familia lui Slavici, dar sunt foarte îndepărtaţi. Există în Timişoara un nepot de-al domnului Slavici, rector universitar, care ne mai vizitează."

Un episod foarte important despre Slavici, mai ales pentru evoluţia sa ca scriitor, este cel legat de Mihai Eminescu. Stă mărturie un tablou care-i reprezintă pe cei doi oameni de litere făcând schimb de idei la o masă. La Viena îl întâlneşte pentru prima oară pe "naşul său literar" cu care va rămâne prieten...

Paşii noştri se îndreaptă spre un alt crâmpei din universul lui Slavici... biroul, locul în care scria, locul neliniştilor sale, locul unde se întâlnea cu bunul său prieten, Eminescu. Martor aici stă chiar un fotoliu ce poartă numele "Eminescu". Este un scaun impunător precum opera mareului geniu. "Când Eminescu s-a îmbolnăvit, Slavici a avut grijă de el până la ultimul stadiu de boală, când l-a internat, fiindu-i mereu aproape.

Aşa cum am citit şi am văzut prin filme, artiştii cuprinşi de angoase şi mânaţi de inspiraţie au în imediata apropiere a biroului un pat modest. Locul unde-şi odihnesc trupul împovărat de grijile lumeşti, unde sunt vizitaţi de muze sau de îngeri. Nici Slavici nu face excepţie. De-a dreapta şi de-a stânga biroului de scris adastă jilţul lui Eminescu şi patul său. Parcă încă-i aşteaptă pe cei doi mari prieteni...

Ne apropiem de ultima parte a vieţii sale... la Panciu. Cei din urmă ani ai vieţii lui Ioan Slavici. Locul de la Panciu semăna cu colinele de la Şiria. Muzeul păstrează o fotografie cu cele două fete ale sale, făcută înainte cu un an de moartea sa.

Ne întrebăm cine oare mai vrea să ştie despre viaţa şi opera lui Slavici şi cu ce ocazie. Mai vine cineva la muzeu? Vin grupuri organizate de elevi. Şi străini câteodată. Şi mai intră turişti în trecere spre Peştera Urşilor sau Moneasa. Că e-n drum.

N-AM APUCAT MARE LUCRU DIN SLAVICI!
Plecând de la Muzeu, mergem prin Şiria să vedem cine şi ce îşi mai aminteşte de Slavici. Doar cu toţii l-am studiat la şcoală! Şi­ria de azi pare un loc uitat de lume... puţini oameni ne ies în cale. Primul grup... trei fete: una într-a IV-a, urmează alta în clasa a şasea şi a treia într-a opta. Numai că cea mai mare e din Pân­co­ta, şi Slavici este din Şiria.

Stăm de vorbă puţin cu Diana, Fabiana şi Isabela şi uite aşa aflăm că Slavici a fost şi subiect de teză...
au studiat încă din clasa a patra, dar nu-şi amintesc fetele cine e Sla­vici ăsta!!!! "«Mara» şi »Moara cu noroc»... nu erau în programa şcolară Slavici, noi am avut de învăţat de astea cu imnul pentru teza unică, spune eleva dintr-a opta! (cea din Pâncota). Am învăţat şi în clasele mici şi în cele mari despre Slavici, dar noi tot repetăm... în cele mici învăţăm ceva, iar în cele mari altceva... dar nu se ştie nici când a trăit, nu se ştie mai nimic..."

Mergem mai departe... chiar în curtea Poştei se afla casa lui Slavici... Pe peretele de la stradă al Oficiului Poştal, sub unitatea exterioară de aer condiţionat, se află placa memorială Ioan Slavici... când s-a născut şi când a murit! Intrăm la Poştă în încercarea de a afla câteva detalii despre casa în care s-a născut Slavici. Nici o şansă cu doamna de la Poştă... aţi studiat vreodată Slavici la şcoală?, întrebăm noi.

 "Nu neapărat! Au trecut mai bine de 20 de ani de când am terminat liceul şi nu-mi mai aduc aminte... dar am auzit de Mara şi de Moara cu Noroc. Ce-o studiat toată lumea am studiat şi noi... şi noi le-am prins. N-am apucat mare lucru din Slavici!!! Dar la Şiria, la Muzeu puteţi afla mai multe..."

Concluzia? "Să încercăm să nu-i uităm şi noi înainte de a-i uita chiar toată lumea!..."

Şiria l-a plămădit şi ni l-a dat
Atestat documentar din 1169, satul Şiria se prezintă la mijlocul secolului al XIV-lea drept reşedinţă de cne­zat. Parte din istoria localităţii, Cetatea Şiriei datează din se­colul al XIII-lea. Un rol deosebit de important în viaţa acesteia l-au avut voievozii şi cnezii români. Un document din anul 1440 vorbeşte despre un anume voievod Ştefan din Şiria.

Posesie a lui Matei Corvin la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XV-lea, trece între anii 1461 şi 1464 sub stăpânirea familiei Bathory. În perioada Răscoalei lui Gheorghe Doja, cetatea este vremelnic ocupată de cetele ţărăneşti ale acestuia. Sub stăpânire otomană spre mijlocul secolului al XVII-lea, fortăreaţa serveşte drept garnizoană a lui Mihai Viteazul între anii 1599 şi 1600.

Un eveniment important: în anul 1849, Biblioteca Castelului Bo­huş a fost folosită ca loc pentru desfăşurarea tratativelor între generalul Görgey Arthur, comandantul suprem al armatei revo­lu­ţionare maghiare, şi generalul rus Frolov.

 

Stilul neoclasic... Teatrul Ioan Slavici
Teatrul Clasic "Ioan Slavici" funcţionează într-una dintre cele mai impresionante clădiri ale Aradului. Impunătoarea clădire a fost ridicată în secolul al XIX-lea. În anul 1868, conducerea Aradului a decis ridicarea a două edificii reprezentative pentru oraş: cel al Primăriei şi cel al Teatrului. Pentru construirea lor era nevoie de suma de 700.000 de florini, care a fost pusă la dispoziţia administraţiei de o bancă vieneză.

Ridicarea clădirii teatrului arădean a început în anul 1872 şi s-a încheiat în 1874, an în care au avut loc şi primele reprezentaţii. Edificiul în stil neoclasic a fost construit cu trei niveluri, având intrarea principală în axul bulevardului şi marcată de coloane ce susţin un fronton. O atenţie deosebită a fost acordată acusticii, sala fiind concepută cu un perete rotund din lemn de brad.

În anul 1957, un incendiu de­vastator a distrus mare parte din clădirea teatrului tocmai când se finalizaseră amplele lucrări de reparaţii. La inaugurarea din 1960 a clădirilor Teatrului de Stat, Aradul avea cea mai modernă clădire de teatru din România. În anul 1967 a avut loc şi inaugurarea sălii Studio, care a intrat în programul repertorial. Autorităţile locale au alocat imediat fondurile băneşti necesare refacerii complete a edificiului, cu ocazia lucrărilor efectuate atunci dându-i-se forma de astăzi.

Şiria-n sărbătoare, fără slava lui Slavici
Am nimerit în satul natal al lui Slavici cu câteva ore înainte de începerea celei de-a cincea ediţii a festivalului Zilele Şiriei. 

O oportunitate, ne gândeam, să aflăm cum cinstesc localnicii memoria acestui mare român. Prima vizită la locul de muncă al edililor. Primăria, aproape goală. Abia găsim o doamnă care ne spune că nici dom' primar Bot, nici dom' viceprimar Buzdugan nu-s acolo, fiind ocupaţi cu ultimele detalii ale manifestării anunţate cu afişe lipite pe uşile tuturor cârciumilor din localitate. Nici cineva care se ocupă de patrimoniu, de cultură? Nici!

Într-un fel, ne bucurăm. Dacă lipseşte responsabilul cu partea culturală, nădăjduim că o fi şi Slavici băgat în seamă. Şi, cum nu aflăm mare lucru despre festival de la singura funcţionară prezentă la serviciu, nu ne rămâne decât să citim programul evenimentului de pe un stâlp: sâmbătă, 27 iunie, minifotbal, darts, şuturi la poartă, prezentare motociclete şi ATV-uri etc. Invitaţi speciali, trupa de umor Spitalul 9 Bucureşti. Duminică, 28 iunie. Între parastasul plus sfinţirea Primăriei, programate la ora 11:00, şi focurile de artificii din noapte, evoluează majorete, ansambluri folclorice şi alţi invitaţi speciali (Mirela Petrean, trecută cu litere de-o şchioapă), nici urmă de Ioan Slavici...

 

CV de mare clasic...
Considerat, alături de I.L. Caragiale, Mihai Eminescu şi Ion Creangă, unul dintre marii clasici ai literaturii române, Ioan Slavici a desfăşurat o impresionantă activitate culturală, fiind recunoscut drept un apreciat scriitor şi jurnalist. 

După studiile absolvite la Viena revine în ţară, unde debutează în "Convorbiri lite­rare" cu comedia "Fata de birău" (1871). Cu marele său prieten, Mihai Eminescu, pune bazele Societăţii Academice Sociale Literare "România Jună" şi organizează în acelaşi an Serbarea de la Putna a Studenţimii române din ţară şi din străinătate. Opera sa cuprinde nuvele (Moara cu noroc, Budulea taichii, Popa Tanda, O viaţă pierdută, Pădureanca etc.), romane (Mara, Cel din urmă armaş, Din 2 lumi, Din bătrâni), poveşti (Doi feţi cu stea în frunte, Zâna zorilor, Limir Împărat, Floriţa din codru ş.a.), dramaturgie (Gaspar Graziani, Bogdan Vodă), memorii (Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut).

Prin opera sa pătrunde în literatura română filonul popular al povestirii şi universul satului românesc transilvănean. A creat în epica românească nuvela şi romanul de tip realist şi a adus analiza psihologică a sufletului individual, dar şi colectiv, element definitoriu al prozei moderne.