Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă ai vrea să-i prezinţi minimalist viaţa şi activitatea, la fel de tumultuoase, când a adulmecat precum un lup hămesit în solitudinea sa tot ce este cuprins intre 1+1 şi un oximoron, între radical din 364 şi semiotică, atunci ai spune despre el că s-a născut la Bacău, la 1 martie 1925 într-o familie de croitori şi este un mare matematician român.
Dar dacă vrei cu adevărat să descrii măcar o parte ,o părticică din ceea ce-l frământă şi l-a frământat toată viaţa pe omul Solomon Marcus, v-a trebui să-ţi bagi bine minţile în cap, să declanşezi butonul "curiozităţii” şi să-l descoşi bine. O fire foarte activă, e greu să-l "prinzi” între două avioane spre Canada şi Israel sau cine ştie ce altă destinaţie din lume unde participă la conferinţe şi seminarii. Unii l-ar percepe ca un tip solitar, ascunzându-se de un vârtej al lumii în care nu s-ar vrea prins cu nici un chip. Găseşte bucurie în cele mai banale şi fireşti lucruri care i se pot întâmpla unui om. Se trezeşte în fiecare dimineaţă ca şi cum ar fi prima zi din viaţă. Dar, are nevoie "organică” de afirmare socială, de a se face folositor altora, cea mai mare satisfacţie a sa fiind să constate că-i poate ajuta pe alţii. De aici şi pasiunea sa pentru profesia de dascăl.
● Când şi cum aţi descoperit matematica? Când v-aţi dat seama că este frumoasă?
În anii de şcoala, matematica s-a ascuns de mine. Purta o masca. Abia la universitate a lăsat masca deoparte şi am putut să descopăr frumuseţea ei.
● L-aţi avut profesor pe Ion Barbu. Cum era el ca profesor?
A fost singurul meu profesor care m-a introdus în laboratorul său de lucru, am putut vedea cum arată matematica în stadiul ei de intrebare şi de căutare, nu numai in cel de defilare în faţa tribunelor de spectatori.
● Spuneaţi că matematica şcolară a pierdut latura narativă . V-a "narat” matematica profesorul Ion Barbu?
Mai mult, ne-a dezvăluit, pe lângă latura narativă, pe aceea dramatică.
● El spunea că "poezia este o prelungire a geometriei aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei”. Se poate traduce asta prin "aşa cum matematica are nevoie de soluţii, şi poezia are nevoie de decodificare”?
Nu. Exact cum poezia nu se poate traduce în limbaj comun, nici limbajul matematic nu e traductibil în cel ordinar. Dar cuvintele au un rol esenţial în limbajul matematic.
● Ce este de fapt matematica?
Are prea multe înfăţişări pentru a o putea prinde într-o definiţie. Dar, cum bine a observat Gr. C. Moisil, are ceva dintr-o amantă: ea se răzbună nu atunci când o ataci, ci când o neglijezi.
● Matematica mi-a dat batai de cap din scoala. Nu sunt un om al cifrelor. Ce mi-ati spune spune mie la 13-14 ani, ingrozita de matematica, sa ma faceti sa nu mai fug de ea?
Citește pe Antena3.ro
V-aş spune să căutaţi cărţi bune, deci altceva decât manualele şcolare, pentru a descoperi că matematica este peste tot, că ea reflecta arhitectura minţii noastre şi că are eleganţa şi subtilitatea artei.
● Deci, matematica e în toate sau toate sunt în matematică?
Matematica este peste tot, dar prezenţa ei este indirectă, e mediată de ştiintă, de artă, de inginerie şi de spiritualitate. Totuşi, ea nu epuizează lumea, viaţa, personalitatea noastră. Universalitatea matematicii nu este de natură dominatoare, imperialistă, ea este sinergetică, nu conflictuală ; gata de colaborare, nu exclusivistă.
● Nu faceţi mare diferenţă între cifră şi cuvânt. Unde se îmbină matematica şi literatura?
Cifra şi cuvântul sunt implicate în alfabetele şi vocabularele care stau la baza civilizaţiei noastre. Matematica şi literatura se află amândouă sub imperiul universurilor de simbolizare şi de ficţiune, ele nu pot trăi fără metaforă şi fără capacitatea pe care o are uneori localul de a da seama despre global, a clipei, de a da seama despre eternitate. Ele nu pot trăi fără perspectiva infinităţii.
● Aţi spus într-un interviu că aceste prejudecăţi, conflictul dintre poezie şi matematică sunt rezultatul unei educaţii greşite. De ce?
O educaţie corectă ar fi trebuit să dezvăluie şcolarilor solidaritatea poeziei cu matematica, aşa cum am schiţat-o mai sus. Din inerţie şi comoditate, nu s-a întâmplat acest lucru.
● Ce i-aţi spune lui Flaubert care zice că poezia e o ştiinţă la fel de exactă ca şi geometria?
Nu ştiu unde şi când a spus Flaubert acest lucru, dar ştiu că Albert Thibaudet, în a sa «Fiziologie a criticii» , a spus ceva asemănător: « frumosul determină stări imprecise, dar e realizat cu mijloace precise».
● Dar putem spune ca intalnim aceeasi rigoare din matematica si in poezie, sau in fictiune chiar?
Da, putem spune acest lucru, numai că rigoarea poetică e de altă natură decât cea matematică; prima se referă la calitatea sugestiei, a doua are în vedere corectitudinea logică.
● Einstein spune ca "atâta timp cât matematica se implică în realitate , rezultatele ei nu sunt sigure . Atâta vreme cât rezultatele matematice sunt sigure, ele nu se aplică în realitate”. Înseamna asta un univers de ficţiune?
Înseamnă că matematica, întocmai ca şi arta, are nevoie de medierea unui univers de ficţiune, pentru a-şi putea manifesta impactul asupra vieţii contingente.
● I-aţi descoperit pe Arghezi, Blaga, Rilke şi Esenin înainte să iubiţi cifrele…
I-am descoperit în adolescenţă, un frate al meu mai mare mi-a adus în atenţie cărţile lor. De atunci, nu m-am mai despărţit de ei niciodată.
● Cum convingeţi un profesor de matematică de liceu sau şcoală, că matematica are şi o latura narativă, care trebuie arătată elevului?
Am explicat mereu acest lucru, începând cu extraordinarul exemplu al Trigonometriei lui Gheorghe Lazăr. Renunţarea la narativitate se face în dauna sensului, a semnificaţiei. Riscăm să reducem matematica la dimensiunea ei sintactică.
● Şi tot dumneavoastră spuneaţi că singura educaţie eficientă e aceea care se prevalează de joc. Profesorii de azi probabil nu au timp, nu au stare, nu au ştiinţă. Sunt puţini cei care folosesc jocul. A eşuat astfel şcoala românească? Ce nu are ea, ce-i lipseşte?
Am scris o carte întreagă pentru a răspunde la această întrebare (Paradigme universale III. Jocul). Fără dimensiune ludică şi fără umor, educaţia nu poate reuşi. Numai că trebuie să descoperim valoarea jocului într-o altă ipostază decât aceea a divertismentului. Din păcate, în mass media românească nu s-a aflat încă de această distincţie, nici sistemul educaţional nu o înregistrează.
● A ucis învăţământul românesc curiozitatea şi spiritul creator? Spuneaţi că şcoala ignoră total educaţia frecventării internetului. E adevărat că dependenţa de Internet este asimilată uneori cu o dependenţă nocivă şi adesea confundată cu dependenţa de jocurile pe calculator. Tentaţiile fiind mari, un părinte sau un dascăl va evita introducerea lucrului cu computerul din teama generării dependentei. Unde e pragul pentru ca Internetul să nu mai fie privit ca "o babă cloanţă”? Dacă un copil vrea să caute o informaţie, unde e mai bine să o caute: pe Internet sau într-o carte?
«A ucis» e prea tare, dar nu le educă. Orice copil are curiozitate, problema este în ce direcţii este ea orientată. Dacă familia şi şcoala nu reuşesc să direcţioneze curiozitatea copilului spre înţelegerea şi cunoaşterea naturii, a societăţii, a fiinţei umane, spre ştiinţă, spre cultură, spre artă, spre spiritualitate, spre afirmarea gândirii personale, atunci copilul va rămâne poate pentru totdeauna la nivelul curiozităţilor derizorii şi din astfel de copii se vor recruta mai târziu cei care (ca la 4 martie 2011) vor ocupa poziţii la canale de televiziune şi vor programa «breaking news: Irina rămâne la Iri» iar la 4 aprilie 2011 vor anunţa : « breaking news : Irina trece la Monica » şi tot aşa cu Oana şi cu Pepe, cu Meme şi cu mai ştiu eu cine şi vor găsi pe alţii, din păcate mulţi, care aşteaptă astfel de veşti şi aşa acţionăm împotriva unei educaţii corecte. Tot aşa cu internetul. Needucat, tânărul va zburda pe internet în zona distracţiilor facile, a curiozităţilor mărunte, nedemne de atenţia noastră. Dar internetul e ca lumea, include de toate. Fără educaţie, te pierzi. Dacă odrasla ar afla de la părinţi, fraţi, profesori cum anume, la momente potrivite, vizita pe internet la adrese potrivite îţi satisface dorinţa de a înţelege şi de a cunoaşte răspunsul la întrebări interesante, care vin în întâmpinarea celor aflate din manual, atunci nu am mai ajunge să condamnăm în bloc internetul şi să-l asimilăm cu drogurile. Nu există niciun conflict între carte şi internet, parteneri care au nevoie unul de celalalt.
● Cum credeţi că se naşte omul? Rousseau spune că omul e bun prin natură, dar că-l corupe civilizaţia. Cu voia dvs. eu constat o răutate atât de neşlefuită la unii copii mai mici, care se bucură atunci când chinuie un animal sau un alt copil.
Creierul uman are trei componente, care au apărut în trei etape diferite ale istoriei sale: creierul reptilian, care controlează instinctele, creierul paleomamifer, care răspunde de emoţii, şi neocortexul, care se află la baza comportamentului raţional al omului. Se consideră că trecerea de la faza a doua la cea de a treia s-a făcut cam pripit, motiv pentru care fiinţa umană a rămas cu urme de comportament schizoid, pe care numai educaţia şi cultura le pot ţine sub control. Dar cum să le ţină, dacă, iată, la 6 aprilie, pe la ora 9 dimineaţa, văd la televiziune filmul «Dovadă de iubire» episodul 193, precedat de explicaţia «Genul programului: dramă. Copiii sub 12 ani îl pot viziona numai cu acordul părinţilor sau împreună cu familia» şi chiar de la început violenţa şi împuşcăturile sunt la ele acasă: «du-mă repede, mă urmăreşte cutare, ştii că l-am omorât pe fratele lui», « hai mai repede că-şi sparg creierii », mişună la tot pasul indivizi cu pistoale, pentru a nu mai vorbi de pleava socială care populează întregul film. Iată ce li se recomandă copiilor sub 12 ani. În acest fel stimulăm urmele de comportament instinctual pe care le-aţi remarcat la copii şi sabotăm formarea unor deprinderi pozitive.
● E o soluţie ca statul să se implice în viaţa copilului din primii ani de viaţă?
Ştiu că au existat proteste, totul depinde de modul în care se implică. Într-o societate în care o mare parte a familiilor nu acordă (din motive materiale sau/şi culturale) grija de care pruncii ar trebui să beneficieze, cred că implicarea statului este necesară.
● "Noi ştim că unu ori unu fac unu/dar un inorog ori o pară/ nu ştim cât face/ ştim că cinci fără patru fac unu/ dar un nor fără o corabie/ nu ştim cât face/ ştim, noi ştim că / opt împărţit la opt fac unu/ dar un munte împărţit la o capră / nu ştim cât face. / Ştim că unu plus unu fac doi/ dar eu şi cu tine/ nu ştim, vai, nu ştim cât facem” spune Nichita Stanescu în "Altă matematică”. Domnule profesor, fac unu plus unu întotdeauna doi?
Nici în matematică, unu plus unu nu fac totdeauna doi, de exemplu, în aşa numita aritmetica modulo 2 unu plus unu fac zero. Toate depind, ca în viaţă, de convenţiile pe care le adoptăm.
● Aţi spus la un moment dat că "la 19 ani, dupa o perioadă în care singura preocupare era să supravieţuiesc, când am văzut că am scăpat cu viaţă, am decis să nu pierd vremea, să folosesc fiecare clipă”. Cum aţi reuşit să supravieţuiţi? Ce aţi decis, atunci la 19 ani, ce v-aţi zis să faceţi cu fiecare clipă apoi, cu clipa de vieţuire?
Am supravieţuit ca urmare a tăriei mele sufleteşti, pe de o parte, şi a condiţiilor obiective ale războiului, pe de altă parte (în faţa unui razboi care se profila pierdut, România se orienta spre o posibilă reconciliere cu S.U.A. şi cu Marea Britanie, fapt care a determinat o schimbare de atitudine în politica internă).
● Şi atunci, când v-a fost cel mai frică: în timpul celui de al doilea război mondial, sau în timpul comunismului? Când aţi suferit cel mai mult? V-a venit vreodată să daţi bir cu fugiţii?
Frica mi-a fost cultivată de toate regimurile dictatoriale, începând cu guvernul Gigurtu, care m-a eliminat din şcoală, până la regimul Ceauşescu, care-mi îngrădea libertatea de comunicare şi de mobilitate. Dar au existat totdeauna anumite forţe care au acţionat în sensul apropierii de cultura românească şi am fost mereu convins că numai în limba română mă pot exprima cu întreaga nuanţare necesară. Pentru mine, nevoia de a mă exprima a fost întotdeauna vitală.
● Cum vă distraţi când eraţi tânăr? Cum înţelegeaţi distracţia?
Distracţia, în sensul vulgar în care o vedem practicată azi în cea mai mare parte a mass mediei, mi-a fost totdeauna străină. Cartea a fost mereu aliatul meu permanent, alternând-o pe aceasta cu nevoia de plimbare, de contemplare şi savurare a spectacolului strazii şi al naturii.
● Spuneaţi într-un interviu că nu înţelegeţi această pierdere de timp a oamenilor care stau la coadă, dar în timpul acesta nu citesc o carte. Credeţi că românului de azi îi mai arde să citească, ba mai mult să citească atunci când stă la coadă, când el trebuie să dea bani în stânga şi-n dreapta, iar buzunarul îi e cam gol?
Puneţi problema într-un mod brutal, mizând pe cazuri limită. Dar să ştiţi că tocmai în situaţii de acest fel se testează mai bine nevoia de cultură. Îmi aduc aminte, din vremea când lucram la un Proiect al Universităţii Naţiunilor Unite (Tokyo), că în unele ţări din lumea a treia, cum se numeau ele atunci, nevoia de identitate este mai puternică, sau cel puţin egală cu aceea de protecţie. Nevoia de lectură ar trebui să fie organică. Dacă ţi s-a format nevoia de lectură, ea devine la fel de vitală ca nevoia de mâncare.
● V-aţi plictisit vreodată?
Niciodată; şi nici de insomnie nu am suferit.
● Ce naşte plictiseala? Se naşte ea din ignoranţă?
Plictiseala este un produs al inculturii, al ignorării minunilor care ne înconjoară la tot pasul.
● Dar ce este mai grav: faptul că se naşte ignoranţa sau că ea se perpetuează şi poate naşte alţi "monştri”?
Mai grav decât ignoranţa este pierderea capacităţii de a se mira, de a se întreba, a nevoii de a înţelege lucrurile, de a-i înţelege pe oameni, pierderea bucuriilor elementare, cum ar fi spectacolul diversităţii umane, al lumii vii şi al celei inerte. Absenţa bucuriei imensae de a putea respira, de a putea privi, de a ne putea mişca. Acestea mi se par carenţele cele mai grave, nu ignoranţa ; aceasta din urmă se referă mai degrabă la absenţa cunoştinţelor, dar constatăm mereu că multe cunoştinţe sunt formale, deoarece nu sunt înţelese.
● Aţi făcut vreodată compromisuri?
Cele mai multe împrejurări conduc la compromisuri, ele revin la faptul că anumite scopuri nu pot fi atinse concomitent, ci unele în dauna altora. Renunţăm deci la atingerea anumitor obiective, pentru a realiza altele. Filosofia compromisului este să obţii un avantaj într-o anumită privinţă, cu preţul unui dezavantaj într-o altă privinţă. Dar exista o întreagă tipologie a compromisului, uneori el este rezultatul unui act deliberat de decizie personală, alteori îl practicăm fără a-l conştientiza. Multe compromisuri ţin de natura lucrurilor, nu noi le decidem, ci ele ne manipulează pe noi. Am scris mult pe această temă.
Chiar dvs, când v-aţi referit, într-o întrebare anterioară, la observaţia lui Einstein, conform căreia, atâta vreme cât matematica se aplică la realitate, rezultatele ei nu sunt sigure, iar când sunt sigure, nu se mai aplică la realitate, aţi dat un exemplu de compromis inevitabil: aplicarea la realitate se obţine cu preţul sacrificării certitudinii. Dar în comunicarea de fiecare zi, vă daţi seama că protecţia unui mesaj, evitarea alterării acestuia, cer compromisul sacrificării scurtimii mesajului, care va trebui să conţină, pe lângă elemente de comunicare, şi elemente de control? Sunt şi exemple mai complexe. Noile generaţii înţeleg greu sau deloc faptul că sub comunism a fost nevoie ca unii intelectuali să accepte compromisul comunicării cu puterea politică, pentru a limita acţiunea negativă a acesteia; iar a înţelege în ce fel unii au limitat acest compromis la strictul necesar, alţii l-au prelungit până la obţinerea unor avantaje personale, iată o chestiune delicată, care pretinde o examinare atentă a faptelor.
● Spuneaţi într-un interviu că în anii '80 aţi dat meditaţii pentru produse. Cum se ajunsese aici şi ce primeaţi?
A fost o perioadă în care lipseau produse alimentare de bază (lapte, brânză, carne, legume, fructe) iar eu, operat în 1981 de ulcer duodenal cu peritonită, aveam nevoie să urmez un regim alimentar foarte riguros. Am fost atunci nevoit să acord meditaţii unor elevi ai căror părinţi aveau relaţii la ţară şi mă recompensau nu cu bani, ci cu produse proaspete, în special lactate, zarzavaturi şi fructe.
● V-aţi simţit vreodată umilit?
Da, în special în perioada 1938-1944 şi în perioada stalinistă, am discutat despre aceasta cu alte ocazii şi nu aş mai vrea să revin.
● Sunteti un tip solitar?
Am o nevoie organică de afirmare socială, de a mă face folositor altora, cea mai mare satisfacţie a mea este să constat că-i pot ajuta pe alţii; de aici pasiunea mea pentru profesia de dascăl, catedra este pentru mine un loc privilegiat, pe care simt nevoia să-l onorez. Dar, pentru a-mi pregăti prestaţia mea publică, am nevoie de perioade prealabile de însingurare, de retragere în laboratorul meu personal. Dacă-mi permiteţi un joc de cuvinte, solidaritatea mea cu lumea se pregăteşte cu perioade în care trebuie să rămân solitar. A rămâne solitar, înseamnă pentru mine şi a fi atent la ceea ce-mi spune subconştientul, la visele care mă vizitează şi care uneori sunt foarte semnificative.
● V-a fost vreodată ruşine că sunteţi român şi de câte ori aţi fost mândru că sunteţi român?
Pentru mine, a fi român nu poate fi, în sine, nici calitate, nici defect. Nu mi-am pus niciodată problema de a mă ruşina sau de a mă mândri cu acest fapt. Mă pot ruşina sau mândri numai cu ceea ce aparţine acţiunii mele personale, cu eşecurile sau succesele mele. În acest spirit i-am educat şi pe studenţii mei.
● Care e scutul omului Solomon Marcus în fata dificultăţilor vieţii? Le-aţi luat în piept sau aţi preferat să purtaţi o mască şi să ascundeţi ce vă doare?
Aş înlocui cuvântul masca prin acela de scenariu. Trăiesc într-un orizont temporal indefinit, caut să menţin un echilibru între amintiri şi aşteptări, între memorie şi proiecte. Viaţa este pentru mine un spectacol care, în fiecare dimineaţă, se schimba radical şi nu mă satur să-l contemplu. Scutul la care vă referiţi este pentru mine starea de bucurie generată de lucrurile cele mai comune. A vedea copii, tineri, animale şi copaci, a citi o pagina de carte, a deschide internetul şi poşta electronică, a asculta expunerea unui coleg, a prinde o melodie care vine de nu ştiu unde, a răsfoi o revistă proaspătă, din domeniile care mă preocupă, a savura somnul în momente de oboseală, a fixa pe hârtie un gând care tocmai mi-a trecut prin minte, a face un duş cald înainte de culcare, a savura un fruct pe stomacul gol, a mă mişca printre rafturile unui magazin sau printre tarabele unei pieţe, toate sunt transformate, în scenariul care-mi orientează viaţa, în surse de bună dispoziţie, dar şi de frământare şi de problematizare. Cele mai multe gânduri inspirate nu-mi vin la masa de scris, la biroul de lucru, ci in cele mai variate împrejurări, ca cele descrise mai sus.
● Spuneaţi într-un alt interviu că în fiecare dimineaţă ar trebui să ne trezim ca şi cum atunci începem viaţa. Să avem o capacitate mare şi de uitare aşa cum avem de memorare. Reuşiţi să faceţi asta?
Da, practic acest exerciţiu de multă vreme şi a devenit a doua mea natură.
● Credeţi că este ceva ce poporul român a preferat să uite pentru că nu a mai vrut să ţină minte?
Îmi puneţi o întrebare foarte delicată. Dar puteţi observa şi dvs că între istoricii noştri, între oamenii noştri de cultură, această chestiune este o temă foarte controversată, mai cu seamă în ceea ce priveşte perioada anilor treizeci şi patruzeci ai secolului trecut.
● Dacă ar fi să vă întrebe cineva, cine este Solomon Marcus, ce aţi spune despre dvs?
Este întrebarea cea mai grea. S-ar putea ca lucrurile cele mai profunde ale fiinţei mele să nici nu poată fi spuse în cuvinte. De aceea mă pasionează semiotica, disciplina semnelor, despre care Umberto Eco spunea că explică posibilitatea minciunii.
