Slavici rezistă piţipoancelor

În stânga brutărie franceză, în dreapta sediu de bancă, învecinat cu o cafenea cu aer italian şi nume de "mâncătorie" englezească. Peisajul care a făcut Strada Radu Beller celebră în tabloide şi în revistele graţie cărora fauna de Dorobanţi şi-a cucerit cele 15 sau mai puţine minu­te de celebritate.

Numărul 26 rupe însă şirul cafenelelor-vitrine de piţipoance şi fotbalişti.
Firma nu are pic de bling-bling, prin ferestre nu se străvede nici urmă de piele cu nuanţă portocaliu de solar, iar înăuntru nimeni nu poartă paiete, fus­te micro-mini în amiaza mare sau fre­ză gelată de fotbalist care-şi câştigă faima mai mult prin colecţia de femei-accesoriu decât prin numărul de goluri.

Este Bi­blio­teca "Ioan Slavici", o apariţie neve­ro­si­milă pe Radu Beller, mai ales pentru că a reuşit să supravieţuiască miraculos celor douăzeci de ani de japcă imobiliară din zo­nă. Înăuntru nu miroase a Chanel sau Dior, ci pluteşte o aromă grea de hârtie ve­che, care îţi ciupeşte parcă toate sim­ţu­ri­le.


"DACĂ DUMNEZEU NU ARE BIBLIOTECĂ, O SĂ MĂ PLICTISESC DE MOARTE"
Stăpâna celor peste 24.884 de cărţi care împrăştie parfumul apăsător este Lelia Ră­dulescu, o fostă profesoară de română şi de franceză, care mai are patru ani până la pensie. Ultimii 24 reprezintă pentru ea o bulă închisă între pereţii Bibliotecii "Ioan Slavici" şi pare frământată de ideea că la un moment dat va trebui să se rupă de re­duta literară din Radu Beller.

"Eu, când ies din bibliotecă, intru într-o altă realita­te, aceea urâtă. Trebuie să trec prin ea în drumul către casă. Dar, după ce intru în casă, revin în realitatea mea. Eu rămân la romantismul meseriei. Dacă Dumnezeu nu are bibliotecă, eu ce o să fac acolo sus? Mă plictisesc de moarte...", îşi prevede bi­blio­tecara viitorul printr-un joc de cu­vinte amar. Drumul de fiecare zi spre şi de la bibliotecă este pentru ea ca o excursie printr-o lume strălucitoare, dar perfect străină. "Nu sunt un om de cafenele, dar n-am dreptul să-i condamn. Aş putea să critic, să spun că îşi petrec tot timpul în cafenea, dar poate oa­menii aceia stau la o cafea  într-un interes de afa­ceri, după care poate se duc într-o bibliotecă. Nu ştiu, nu i-am întrebat. Ar fi interesant să merg în mijlocul lor."

La un moment dat, chiar s-a gândit să facă o mini-acţiune de promovare a cărţilor în universul glo­ssy din jur. "Am avut un gând: să fac nişte pliante, să mă duc în cafenea şi să le pun fiecăruia pe masă. Era cu intenţia de a le arăta că există o bibliotecă pe aici. M-am cenzurat, pentru că am sim­­ţit că pornirea era răutăcioasă din par­tea mea. Voiam ceva de genul «hai­deţi să vă arăt unde ar trebui de fapt să staţi», că timpul acela ar trebui petrecut într-o bibliotecă şi că ei de fapt sunt făcuţi pentru cafenea, şi nu pentru bi­blio­tecă. Era o răutate. Ar trebui să fac asta când o să gă­sesc în mine resursele de intenţie bună."  


COPOS, PRIMUL MUŞTERIU INTERESAT DE SPAŢIU
Dacă o întrebi cum se face că biblioteca a rezistat tăvălugului retrocedărilor postdecembriste, Lelia Rădulescu are un răs­puns-reflex: "E un miracol. Dar timpul nu e trecut şi nu înseamnă că nu va fi luat. Din când în când, sabia lui Damocles a mai atârnat, dar se făcea linişte".

Momentul în care a simţit că spaţiul este cu ade­vărat în pericol s-a petrecut imediat după Revoluţie. "În '90 am avut surpriza să apa­ră aici domnul George Copos. Nu avea încă ANA în Dorobanţi. Era cu un tip de la Primărie, venise să vadă spaţiul. Am zis: «Nu vă atingeţi de spaţiul ăsta, că este sa­cru!». Cel de la Primărie flutura niş­te hâr­tii. Copos a început să râdă şi a spus: «Nu, spaţiul nu corespunde pentru ce vreau eu». Poate ăsta a fost norocul meu, că n-a corespuns spaţiul.

Alte biblio­teci n-au fost însă la fel de norocoase. După 1992 a fost o lege care a protejat instituţiile de cultură, chiar dacă erau revendicate spa­ţ­ii­le. Ne-a protejat o vreme, du­pă care to­tul a intrat într-un haos. Ne tre­zeam cu spaţii pierdute prin decizii ale tribunalului şi noi nu fuse­s­e­răm parte juridică în proces. Se trata di­rect la pri­mă­rie. Un caz e cel al Biblio­te­cii "Eminescu" din Drumul Taberei, care nici măcar nu era într-o clădire naţionaliza­tă.­"


CE ESTE O PIŢIPOANCĂ? CINEVA CARE PARTICIPĂ LA "NORĂ PENTRU MAMA"
Relaţia de zi cu zi a Leliei Rădulecu cu "oamenii cafenelelor" este un fel de ciocnire a civilizaţiilor în care nimeni nu câştigă decât cel mult un test gratuit de rezistenţă a nervilor. "Parchează piţipoancele sau băieţii de fiţe de la cafenea până la scara bibliotecii. Nu mai poţi ieşi din bibliotecă şi nu mai poţi intra. Foarte des se întâmplă. Acest fapt reprezintă dispreţul faţă de instituţia asta. Am ripostat şi nu pot să reproduc cum m-au înjurat. La înjurături sunt imună deja", povesteşte cu un zâmbet amar bibliotecara. Se amuză însă de-a binelea dacă o rogi să dea o definiţie a piţipoancei. "Ce am eu în minte a însemna piţipoancă: cineva care ar participa la emisiuni gen «Noră pentru mama» sau «Acces Direct». Nu vin aici niciodată. Nici un fotbalist nu a intrat aici niciodată, dar nu mă întristează, pentru că ei excelează în ceea ce fac, dau cu piciorul în minge."

Incidentele care i-au rămas cel mai adânc întipărite în memorie sunt însă ce­le în care nu a avut de-a face cu aceia care au citit mai multe etichete de cosmetice decât cărţi. "Erau doi soţi, el era artist plas­tic, erau doi boemi foarte plăcuţi. Discutam cărţi, conversam. La un moment dat au întârziat până peste poate. Am fost obligată să le trimit somaţie. Au fost foar­te supăraţi că mi-am permis să fac asta, şi le-am explicat că eram obligată, disperată că nu răspundeau la telefon. Cărţile însă fuseseră ţinute probabil în maşină în soa­re şi erau decolorate şi îndoite. Îmi aduc aminte că era un volum de Nietzsche. Le-am spus că nu se poate chiar aşa. Pe birou era un geam tăiat şi el l-a împins cu mâi­nile şi m-a lovit în abdomen. Nu m-a tăiat, că era destul de gros, dar mi-a fost frică. Au plecat, dar au făcut reclamaţie către conducere. Cei din conducere erau deja lămuriţi când m-au chemat să fac notă explicativă, pentru că în reclamaţie se cerea gazarea bibliotecarului."


"CE SĂ CAUTE O BIBLIOTECĂ AICI?"
Bibliotecara de la "Slavici" este unul dintre oamenii în măsură să facă o evaluare documentată a felului în care românii şi-au pierdut pofta de citit. "Până în 1990, oamenii evadau în ficţiune: romane de dragoste, poliţiste. După '90 au devenit mai pragmatici: împrumută cărţi despre politică, mass-media. Acum e perioada cărţilor despre comunicare. Există însă şi intelectuali care odinioară cereau literatură serioasă, iar acum vor Sandra Brown."

Este amărâtă că, anul trecut, biblioteca a fost închisă din cauza deciziei superiorilor de a implementa un soft nou de înregistrare a cărţilor. "De atunci, oamenii nu prea mai vin, poate cred că este încă închisă. În 2007-2008 aveam peste o sută de cititori pe zi. Ieri au venit la noi 26", spune după ce caută în calculator datele statistice.

Spune cu tristeţe că din ce în ce mai puţini profesori îi trec pragul, iar politicienii sau primarii nu vin deloc. De la tineri şi-a luat cumva gândul şi încearcă să-i înţeleagă: "E o altă ge­neraţie". Îi vede însă în fiecare zi prin geamurile cafenelelor din jur. În cea englezească, nimeni nu pare să fi aflat despre existenţa bibliotecii. Când întrebi pe o chelneriţă dacă ştie să fie vreun asemenea loc pe Radu Beller, ridică din umeri şi se uită întrebătoare la colega sa Vali. De undeva dintre scaunele tapisate cu model Burberry, aceasta spune plină de siguranţă: "Nu, ce să caute o bibliotecă în zona asta?!".