Moş Pupăză, tălmaci în lemn de semne ancestrale

Încercând să rânduiesc lucruri dragi, am găsit deunăzi unul dintre cele mai frumoase şi neaşteptate daruri primite vreodată: fusul cu zurgălăi de la Moş Pupăză. În urmă cu câţiva ani treceam pentru prima oară dincolo de Munţii Gutâi pentru a vedea ce a mai rămas întreg din Maramureşul voievodal. Am lăsat în urmă locul în care râurile Iza şi Mara îşi amestecă apele şi am ajuns în satul Valea Stejarului, acasă la cioplitorul Pătru Godja, zis Pupăză. Aici am înţeles că relaţia unui om cu lemnul poate fi concretă, stabilă, organică.

Poarta, casa, mobilierul, obiectele de uz casnic, toate sunt făcute şi decorate de mâna lui, spiritualizând astfel actul de creaţie şi realizând totodată un transfer din planul utilului în cel al esteticului. În plus, acasă la Moş Pupăză, dacă priveşti cu atenţie în jurul tău, descoperi întregul univers al simbolurilor noastre arhetipale.

"De la tata am învăţat cum să dau cu săcurea-n lemn, da' şi cum să mă feresc. De câte ori mă duc în pădure să tau un lemn, îmi fac cruce 'naintea lui şi îi promit că am să-l transform, că am să-l readuc la viaţă. Îs credincios lemnului. Nu m-o-nşelat niciodată. Io vorbesc prin lemn despre viaţă şi moarte celui care vrea să mă asculte." În atelierul meşterului, o troiţă aşteaptă să fie mântuită.

În curte, un trunchi de stejar nu ştie ce va fi să fie. O zi întreagă au curs poveştile şi fiecare poveste se încheia cu o pildă, fiecare pildă năştea un vers, fiecare vers vestea o hore. Spre asfinţit s-au încins strunele ceterii lui Ion Pop din Hoteni, iar strigăturile şi horile lui Moş Pupăză păreau că nu se mai termină niciodată. "La nuntă o zî şi o noapte nu strigam de două ori la fel. Strigăturile îs după cum îţi zâne gândul."

Cu texte satirice, de iubit şi de lăsat, spuse-n cel mai frumos grai, întrerupte de chiuituri scurte şi reluate cu şi mai mare patimă, strigăturile erau susţinute ritmic de bătăi precise în podea cu "bota fermecată". Dincolo de zecile de porţi făcute de el, care se deschid acum prin toată lumea, dincolo de troiţele lui care sfinţesc răspântii de drum şi morminte, "bota fermecată" este gluma lui Moş Pupăză.

De când a inventat-o merge cu ea peste tot. "N-oi muri că o beu." Citesc de mai multe ori textul şi încerc să-mi amintesc elementele bazice ale semioticii populare pentru a putea descifra povestea cioplită în lemn de-a lungul toiagului. Mă uit cu atenţie sporită şi descopăr alt text imediat după motivul funiei. Nu mai înţeleg nimic, dar mă lămuresc repede atunci când Moş Pupăză scoate "dopul" şi, transformându-l în pahar, îl umple cu horinca picurată din toiagul uşor înclinat. Citesc şi iau aminte "Cine be păstă măsură e păcat s-o puie-n gură".

"PENTRU TINE, MÂNDRO"
Când ne-am luat rămas-bun mi-a spus că îmi va face cel mai frumos dar pe care un bărbat îl poate face unei femei: fusul cu zurgălăi. Am ştiut că e un dar ritualic, aşa cum paharul cu horincă cu care am fost îmbiaţi imediat ce i-am trecut pragul nu reprezenta un simplu gest de ospitalitate, ci reminiscenţa unui străvechi ritual de integrare a noului venit într-un univers străin lui. Îl iau cu sfială şi îl răsucesc uşor.

Fusul scoate un sunet straniu şi tainic de undeva de dinlăuntrul complicatei îmbinări a zecilor de bucăţi de lemn tăiate pieziş şi decorate cu motivul "dintelui de lup", simbol al invocării spiritului totemic pentru protecţia casei, a familiei, a comunităţii şi a neamului. Mai jos apar două rozete, însemne clasice solare, apoi mai multe compoziţii geometrice dintre care cea mai interesantă este reprezentarea "coarnelor de berbec", vechi simbol - totem de ocrotire a vieţii prin vegherea moşilor.

Deasupra zurgălăilor se conturează motivul săgeţii având ca bază un pristolnic stilizat ce poate fi decriptat drept năzuinţa spre înalt a românului păstrând vie legătura cu lumea strămoşilor, mai precis, dăinuirea neamului în spiritul propriei etnogeneze.

"Mai bine pă lume n-o fo' de când există pământul şi totuşi nu suntem mulţumiţi. Belşugul de astăzi îs rugăciunile străbunilor noştri. Nu ştiu generaţia asta ce rugăciuni face pentru copiii lor, nu ştiu care-i moştenirea ce le-o lasă... Io cred că n-am trecut pă lumea asta ca o umbră. În tot ce am făcut am tras un semnal de alarmă pentru generaţiile viitoare".

Atât timp cât mai există ţărani care povestesc în lemn lucruri esenţiale despre dimensiunea mitică a neamului nostru, atât timp cât Moş Pupăză dăruieşte fusul cu zurgălăi femeilor care au uitat de mult să toarcă iar acum încearcă să descifreze sterp şi stereotip mesaje primite şi transmise mai departe prin uimitorul şi misteriosul cod al culturii de sorginte orală, atât timp cât în Maramureşul voievodal vezi toţi oamenii din sat îmbrăcaţi româneşte cum urcă dealul spre biserică, ştim că, de se întâmplă vreodată să uităm cine suntem, avem încă unde să ne întoarcem acasă.

 

Ţurai, măi Ioa'!
Casa mândrii când o arde
Eu m-oi încălzi la spate
Casa mândrii s-o aprins
Eu m-am omorât de râs. Mân-o!
Ai , zî măi Ioa'!
Când eram într'une zîle
Nu erau feciori ca mine
Amu este batăr cine.
Hai, hai, măi Ioa'!
Văd bine că-mbătrânesc,
N-am cui să-i ponăsluiesc
Nici cum să mă destulesc
La deal nu mai pot sui
Nici la şăsuri a hori.
Ia , zî măi Ioa'!
Bătrân îs ca cânele
şi mi-s dragi cucoanele.
Hai, hai, măi Ioa'!
Ţâpă arcu' păste strune
Şi le-alege care-s bune.
ţurai, măi Ioa'!
Io de-aeste-aş tăt petre
Câte zîle aş ave
Io de-aeste-am petrecut
Câte zâle am avut.