A fost odată... Nicolae Labiş

Vă propunem o poveste, povestea adevărată a vieţii celui care a fost unul dintre cei mai iubiţi poeţi ai literaturii române, dispărut cu mult înainte de vreme. Sora celui care a fost Nicolae Labiş, doamna Margareta Labiş, povesteşte în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional amintiri despre o copilărie, un om şi un poet cum altul n-a mai fost... Reproducem integral cuvintele Margaretei Labiş.

"Fratele meu, poetul Nicolae Labiş, ocupă un loc distinct în evoluţia poeziei româneşti, fiind considerat încă din timpul vieţii un talent autentic, o mare speranţă. S-a afirmat în peisajul literar de după 1950, în acel deceniu obsedant al proletcultismului, îndrăznind să spargă cu curaj dogmele timpului. Numit «copil-minune» al poeziei, «buzdugan al generaţiei sale», «cal alb călcând neiubirea-n picioare», Nicolae Labiş «a ars scurt şi orbitor, răscolind miresmele pământului».

Am avut norocul să ne naştem şi să copilărim într-un topos legendar, cu o natură «veşnic încântătoare». Satul natal, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Baia (Suceava), este un sat de munte cu casele răsfirate pe valea pârâului Suha Mare, cu oameni gospodari, păstrători ai vechilor obiceiuri.

Primii 14 ani a locuit într-o casă din curtea şcolii destinată familiei directorului, după normele timpului. În spatele casei, părinţii amenajaseră o grădină de zarzavaturi şi o livadă cu pomi fructiferi plantaţi de tata imediat după instalare. Un pârâiaş despărţea livada de runcul care se înălţa domol către pădurile străbătute de sălbăticiuni. De timpuriu, părinţii i-au stimulat interesul pentru cunoaştere, dragostea pentru învăţătură şi, mai ales, pasiunea pentru lectură. Îi citeau seara poveşti şi poezii, inventând uneori tot felul de întâmplări ca să-l mulţumească. Atunci când avea aproape 3 ani, părinţii s-au gândit să-l pregătească pentru venirea mea pe lume. O surioară micuţă, pe nume Margareta, adusă de o barză bună, va trebui ocrotită ca nu cumva s-o fure păsările răpitoare. În mintea copilului s-a închegat o povestioară cu «Margareta în pom», fetiţa furată de un uliu uriaş şi salvată în cele din urmă de frăţiorul ei viteaz, cu o săgeată fermecată. Rolurile se inversaseră atunci. Copilul povestea...

Nu ştiu când s-a apropiat de poezie, dar ştiu că memora cu uşurinţă poezii, mai întâi după ureche. Se pare că un prim imbold către compunerile în versuri a fost radioul. Într-o dimineaţă, când tata a deschis pentru prima oară butonul noului aparat de radio, s-a auzit vocea lui Moş Andrei, cunoscut realizator al emisiunilor pentru copii din perioada interbelică. Vocea anunţa numele câştigătorului unui concurs de creaţii literare şi premiul acordat: o excursie la Bucureşti. Au urmat întrebările copilului puse cu naivitatea vârstei. Mama i-a răspuns încurajator că, dacă va fi cuminte, dacă va citi şi va scrie poezii, domnul de la radio o să-l invite negreşit la Bucureşti. Cine ar fi putut gândi că drumul spre Bucureşti, dorit de copil, va deveni un drum predestinat să ducă spre sfârşitul lui tragic?"

"MOARTEA CĂPRIOAREI"...
"În vara anului 1954, fratele meu a sosit acasă, la Mălini, pe neaşteptate. Plecase din Bucureşti împreună cu Fănuş Neagu, care se oprea pentru o noapte la Cornul Luncii, unde avea o soră căsătorită. Ajuns acasă, şi-a răcorit faţa cu apă proaspătă de la fântână şi ne-a oferit darurile pregătite cu grijă de la Bucureşti. Cele mai multe erau jucăriile pentru surioara mea mai mică, Teodora. I le oferea pe rând, ţinând-o pe genunchi în timp ce improviza diferite poezioare. Mama i-a pregătit repede ceva de mâncare, dar el a gustat doar, şi peste puţin timp a plecat călărind în goană pe malul pârâului Suha Mare. Împrumutase un cal frumos de la un vecin pădurar. În dreptul bisericii din Poiana Mărului, satul nostru natal, a descălecat, a legat calul de un plop de pe marginea drumului şi s-a aşezat pe iarbă cu capul între mâini. Privea gânditor spre coasta dealului împădurit, învăluit tainic de umbrele înserării. Se pare că era atât de transpus, încât cei care l-au văzut au crezut că este bolnav şi au anunţat-o repede pe mama.

De ce se oprise acolo? Probabil şi-a amintit de ziua când, fiind copil, l-a însoţit pe tata, bucuros să planteze şi el un plop «fără soţ» în faţa bisericii, împreună cu flăcăii din sat. Cred însă că s-a oprit acolo mai ales pentru că zărise Poiana Blănarului, unde fusese pentru prima oară la o vânătoare. S-a întors pe înserate, a mâncat repede şi n-a mai ieşit din cameră până după miezul nopţii. La un moment dat i-am auzit paşii şi vocea scăzută, recitând sacadat. Mama mai trebăluia prin bucătărie, când el a intrat în vârful picioarelor, rugând-o să-l asculte: «Seceta a ucis orice boare de vânt...».

E foarte frumoasă, i-a spus mama emoţionată. «Mă întorc mâine la Bucureşti, nu te supăra, vreau s-o public. Vara pot obţine avizul mai uşor.» Dimineaţa, în graba plecării a uitat foile cu textul pe noptieră. În tren s-a reîntâlnit cu Fănuş Neagu, care s-a arătat surprins de grabnica lui întoarcere. «Ce s-a întâmplat? N-ai zis că stai mai mult acasă?» «Am scris o poezie deosebită şi vreau să o public. Să ţi-o arăt.» Intenţionând să i-o citească a constatat cu supărare că foile nu erau nici în geanta cu manuscrise, nici prin buzunare. Fănuş ştia întotdeauna să facă haz de necaz: «N-ai scris-o tu? Mai scrie-o o dată». Nici în tren, şi nici la Bucureşti nu a putut reconstitui integral textul poetic. În aceeaşi zi am găsit poezia uitată şi am citit-o în liniştea camerei de la Mălini. Pentru prima oară mi-am dat seama că fratele meu este un mare poet. I-am expediat-o imediat şi astfel poezia «Moartea căprioarei» a fost publicată în revista Viaţa Românească din luna octombrie 1954. Autorul nu împlinise 19 ani. Şi, la puţin timp după apariţie, primesc un pachet «cu valoare» de mărimea a două cutii de chibrituri. Am recunoscut scrisul şi am bănuit că este un dar cu ocazia zilei mele de naştere. Când am desfăcut ambalajul, am zărit sub capacul albastru al cutioarei un strat bine presat de bombonele. Dezamăgită, am aruncat cutia pe pat la întâmplare. «Ce glumă!» Dar din interior s-a rostogolit un ceas micuţ de mână, strălucitor, cu cadranul aurit. Fusese înfăşurat într-o mică scrisoare de mulţumire, încheiată scurt cu urarea tradiţională La mulţi ani!. Primul meu ceas era de o frumuseţe aparte. L-am purtat mult timp la mână şi după ce s-a defectat. Îmi amintea de el. Din toamna acelui an al secetei, 1946, şi până la sfârşitul anului 1951 fratele meu a fost elev la Liceul «Nic Gane» din Fălticeni. La limba română l-a avut ca profesor pe Vasile Popa, distins om de cultură, cu studii teologice. Profesorul, iubitor de poezie, i-a descoperit talentul şi l-a popularizat în viaţa şcolii cu statutul de poet. I-a îndrumat lectura, împrumutându-i cărţi şi solicitându-i impresiile în scris.

În anul 1950, este invitat la Iaşi, la Consfătuirea Tinerilor Scriitori din Moldova, unde citeşte poezia «Fii dârz şi luptă, Nicolae», publicată peste o lună în revista literară Iaşul Nou. Uimeşte prin cultura sa vastă, prin talent şi prin stăpânirea de sine. Este văzut de literaţii ieşeni ca o «minune locală». Succesul nu-l impresionează. În scrisorile trimise atunci din Iaşi descrie admirativ, cu lux de amănunte, sala Teatrului Naţional şi sala Bibliotecii Centrale, unde s-a desfăşurat Conferinţa Tinerilor Scriitori. Se prezintă ca un «observator atent la detaliul cultural, şi nu ca un protagonist în arena literară».

PRIETENIILE LUI LABIŞ
Continuă colaborarea cu Iaşul Nou cu semnătura N. Mălin. Succesele continuă. În primăvara anului 1951 obţine Premiul 1 (faza pe ţară) la concursul de limba şi literatura română «Mihai Eminescu»  clasa a IX-a. Este solicitat să ia cuvântul în numele concurenţilor la festivitatea de premiere şi «vorbeşte fără cea mai mică urmă de emoţie vizibilă». În Scînteia Tineretului, pe prima pagină apare fotografia lui în momentul decernării premiului. Acest fapt a determinat mutarea lui la Iaşi. Scriitorii ieşeni, prin profesorul universitar Constantin Ciopraga, au obţinut acordul părinţilor pentru transferul la Liceul «Mihail Sadoveanu», în clasa a X-a, considerând că talentul lui nativ trebuie îndrumat «cu competenţă». Continuă să citească mult şi să traducă din literatura universală. Îi apar două tălmăciri în Iaşul Nou. Conduce cenaclul literar şi, cu acest prilej, îl cunoaşte mai bine pe George Mărgărit, de a cărui prietenie se va bucura până la sfârşitul vieţii. Recomandat pentru Şcoala de literatură «Mihai Eminescu» din Capitală, devine elevul acestei şcoli în urma unui concurs de admitere, începând cu luna septembrie 1952. Mihail Sadoveanu auzise de talentul lui ieşit din comun şi, cum îi cunoştea bine locurile natale, l-a luat de la început sub aripa lui protectoare. Criticul literar Lucian Raicu, coleg de serie la Şcoala din Şoseaua Kiseleff, mi-a povestit cum la festivitatea de deschidere a cursurilor, înainte de a derula protocolul «plicticos, dinainte stabilit», Sadoveanu ar fi întrebat: «Labiş, eşti aici?». La răspunsul afirmativ primit din sală, «uriaşul» a înclinat capul în semn că se poate începe. Poetul era acolo şi totul căpăta un înţeles. Viitorul critic şi tânărul poet au fost legaţi pe viaţă de o prietenie sinceră, susţinută de talentul lor literar, de orizontul de lectură. Raicu i-a fost sprijin moral în momentele grele, găzduindu-l mult timp în camera lui, cu chirie, din Strada Al. Odobescu. Astfel l-a putut cunoaşte mai bine şi a putut scrie cel mai important studiu monografic despre fratele meu. Un rol deosebit în posteritatea poetului Nicolae Labiş l-a avut poetul Gheorghe Tomozei, care şi-a asumat rolul de editor şi biograf. Colegi de seminar şi de redacţie la revista şcolii, «Anii de ucenicie», secţia poezie, cei doi se duelau în replici polemice pe măsura talentului şi orgoliului adolescentin. De atunci, colegii şi prietenii i-au numit Tom şi Lae.

Un loc aparte în viaţa fratelui meu din timpul mult contestatei Şcoli de literatură l-a ocupat fostul coleg de cameră Imre Portik. Acesta, în ultimii ani de viaţă, a scris o carte memorialistică despre Nicole Labiş intitulată sugestiv «Hora morţii». Cartea, apărută postum, încearcă să dezvăluie misterul morţii prietenului său.

De-a lungul anilor, am observat cu tristeţe că dintre cei care au scris despre moartea fratelui meu, poetul Nicolae Labiş, câţiva, foarte puţini, au făcut-o conjunctural, în necunoştinţă de cauză, reuşind să strecoare propriile refulări şi să dezvăluie propriile limite. Consider că interviul dlui Viorel Ilişoi, realizat cu Cezar Ivănescu în anul 1997, şi publicat în suplimentul din 26.11. 2009 este neconcludent şi aberant, menit să declanşeze digresiune."

Tristeţea căprioarei
Luna decembrie găseşte lucrările Maiei Oprea pe simezele a două expoziţii de artă contemporană din Bucureşti: "Balkanic Art Inspirations" la Muzeul Naţional Cotroceni şi "October, Remember, December" la Anaid Art Gallery. Tânăra de 22 de ani este considerată de mulţi critici de artă o speranţă a artei tinere din România. Lucrarea "Căprioara", care ilustrează supracoperta volumului de poezii semnate de Nicolae Labiş, este încărcată de dramatismul sugerat de imaginile transmise de poetul bucovinean în "Moartea Căprioarei". Privirea inocentă a puiului de căprioară, uşor speriat în faţa morţii, este imaginea care se conturează în mintea copilului din poezie, plecat cu tatăl la vânătoare. Aflat în faţa morţii, suferinţa ia locul liniştii copilăreşti şi drama interioră este sugerată prin tonurile sângerii dintre firele de iarbă. Căprioara priveşte moartea senină şi nevinovată din mijlocul vegetaţiei multicolore. "Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,/ Ştiam că va muri şi c-o s-o doară." (Valentina Iancu)