Adrian Păunescu altfel

Evenimentul nefericit al morţii lui Adrian Păunescu nu şi-a stins ecourile. A generat, îndată ce s-a petrecut, tot felul de reacţii, a stârnit polemici care, se vede, nu mai suportau amânare, purtate chiar şi în ziua îngropării poetului la Bellu. Motivaţia lor este de găsit mult în afara literarului, pretins etică şi până la urmă politică, dar nu mi-am propus acum să o desluşesc. Aş evoca aici unele aspecte mai puţin relevate ale personalităţii lui Păunescu, sau chiar neştiute, împinse în umbră de imaginea clişeizată care circulă despre el. Am văzut-o şi acum, iarăşi şi iarăşi, difuzată obsesiv pe micile ecrane: Păunescu om al stadioanelor arhipline, din vremea Cenaclului Flacăra, ambiţionat să electrizeze mulţimile, să le subjuge, lacom de glorificare, spectacular până la stridenţă, iritant prin nemăsură, prin exces de gesticulaţie şi discurs.

Şi nu a fost aşa Adrian Păunescu? A fost aşa, dar a fost şi altfel. Avea acele trăsături, dar avea şi altele, de altă esenţă, spunând şi altceva despre el. Mă gândesc că şi ele ar trebui să intereseze, dacă este să se ajungă la o reprezentare neschematică despre omul acesta complicat.

Se vedea mereu în centrul lumii, era posesiv şi achizitiv, însetat nu numai de laude, ci şi de bunuri pământeşti de tot felul. Dar era şi darnic, mai ales dacă putea să facă din dărnicie un spectacol. Devenea brusc generos, cuprins de milă, săritor să-i ajute pe alţii căzuţi în necaz. Chiar şi pe unii care-i fuseseră cândva ostili, cu care se înfruntase în dure campanii de presă. Poate că pe aceştia îi ajuta şi din orgoliu, cu satisfacţia de a-i fi văzut îngenuncheaţi, ajunşi la mâna lui. Dar îi ajuta şi nu doar cu vorbele. Îl şi prindea postura magnanimităţii pe omul acesta croit de natură urieşeşte. Domina în toate sensurile scena pe care evolua. Şi fizic.

Era şi om cu umor Adrian Păunescu, ceva ce îndeobşte le lipseşte persoanelor prea pline de sine. Plin de sine şi el era, dar nu până acolo încât să nu observe hilarul din viaţă, comicul fără voie al unor situaţii în care alţii sau el însuşi se întâmpla să ajungă. Întorcea atunci totul în râs, în şarjare şi persiflare. Îşi îngăduia şi marele lux intelectual al autoironiei.

Că era şi aşa cum spun Adrian Păunescu e un lucru pe care pot să-l probez cu destule fapte de viaţă, întâmplări cu el trăite în mediile prin care ne învârteam odinioară. Nu din anii postdecembrişti, când nu ne mai vedeam, ci din anii îndepărtatei tinereţi, când ne întâlneam tot timpul: în redacţia Amfiteatrului (seria Ion Băieşu) sau a României literare (seria Geo Dumitrescu), unde am fost colegi (de fapt îi eram şef!), la Uniune sau  la Casa Scriitorilor (la "doamna Candrea"), în vacanţele petrecute la Pelişor, la Cumpătu sau la Neptun, acasă la unul sau la altul, pentru că ne vizitam des, cu o ocazie sau alta. De pildă cu ocazia Campionatului Mondial de fotbal din Mexic, din vara (sau toamna?) lui 1970, la care se calificase şi România cu cea mai bună echipă avută vreodată, aceea antrenată de vestitul Angelo Niculescu. Cu acea ocazie, aşadar, Adrian şi Constanţa ne convocaseră la ei, pe mine şi pe Coman Şova cu soţiile, pe Mircea Martin şi pe alţi amici  să vedem împreună transmisiile televizate de la Campionat. Ei locuiau într-un apartament din blocul cofetăriei "Scala", de pe Bulevardul Bălcescu, din care s-au mutat la timp, pentru că avea să se prăbuşească la cutremurul din 1977. Dar până atunci mai era. Deocamdată ne adunam acolo cei amintiţi pentru palpitantele transmisiuni fotabalistice din Mexic. Vedeam tot ce se transmitea de acolo, dar meciurile în care se produceau românii le urmăream desigur cu atenţie specială, sprijinindu-ne echipa prin încurajări vocale pe care tot noi le auzeam. Cel mai mult suflet punea, fireşte, Adrian Păunescu, ne activa capacitatea de entuziasmare patriotică pentru fotbaliştii noştri care luptau peste mări şi ţări. Şi totuşi nu mergea totul cum ar fi trebuit. Între noi era şi cineva care nu ţinea cu echipa României şi anume soţia mea, G., ţinea cu Brazilia, ei plăcându-i acea echipă în care strălucea marele Pele. Şi nici nu făcea un secret din preferinţa pentru brazilieni, ba dimpotrivă, şi-o afişa cu aplomb, spunând tot timpul că ei sunt cei mai buni, că degeaba sperăm să-i batem, n-avem nici o şansă. Îi agasa pe toţi spunând astfel de lucruri, chiar şi pe mine. Iar pe Adrian Păunescu, ce să mai vorbim, îl scotea din sărite, cum uşor se poate închipui. Tensiunea atinse punctul de sus în timpul meciului direct dintre noi şi brazilieni, când G. nu contenea să-i susţină pe aceştia, ceea ce era prea de tot. Atunci, Păunescu, înainte de a începe a doua repriză, spuse că nu vede altă soluţie decât despărţirea, să treacă G. într-o cameră de alături, unde mai e un televizor, ori să trecem noi şi să rămână ea aici, în orice caz să ne despărţim, lăsându-ne unii pe alţii în pace să ne încurajăm echipa care cum vrem. G. decise să plece ea, nu înainte de a ne arunca aceste grele cuvinte: - Plec eu, şi aşa mă enervaţi cu zbieretele voastre, mai bine să văd singură cum o să câştige Brazilia, care e cea mai bună. Lucru care s-a şi întâmplat, a învins Brazilia, aşa cum se ştie şi cum era de aşteptat. Eram plouaţi, cătrăniţi, când G. reintră în scenă triumfătoare, măreaţă: - Ei, ce ziceţi? Ar trebui să-mi cereţi iertare pentru cum v-aţi purtat. Ceea ce Adrian şi făcu, asumându-şi cu demnitate eşecul, cum s-ar spune azi. Dar dând-o şi pe glumă: - Te rugăm să ne ierţi, la alt campionat nu mai facem. Şi către ceilalţi: - Ea ştie fotbal, noi nu.

Când se bucura de ceva, când era bine dispus, vesel, Adrian Păunescu le transmitea şi celorlalţi starea de bine. Avea această putere. Ne aflam într-o vară la Cumpătu, în vacanţă, Adrian şi Constanţa Buzea, eu şi G., Al. Paleologu şi soţia sa de atunci, Mieta, bolnavă de o boală fără leac, ceea ce noi ştiam. Şi ea ştia. Căutam să o facem să uite, măcar în acele câteva zile petrecute acolo. Şi dacă am reuşit, cât de cât, faptul i s-a datorat lui Adrian Păunescu, lui în primul rând. Glumea tot timpul cu Mieta, în chipul cel mai natural, o antrena în jocuri, îi spunea poveşti hazlii cu scriitori, întâmplări comice din lumea literară, înveselind-o, făcând-o să râdă cu mare poftă, din toată fiinţa. Peste ani, când Mieta nu mai era decât o amintire, l-am auzit pe Al. Paleologu evocând episodul de la Cumpătu şi spunând că-i este infinit recunoscător lui Păunescu pentru felul în care s-a comportat atunci cu soţia sa bolnavă. O fi făcut şi lucruri rele acest om, spunea Paleologu, dar binele pe care atunci l-a făcut nu-l voi uita toată viaţa.

Ar fi să mai spun că Păunescu, deşi conflictual din impulsivitate, certat uneori cu toată lumea îşi simpatiza confraţii în fond şi putea să-i admire pe aceia dintre ei care dobândeau succese literare. Nu ştia ce-i invidia şi se bucura de poeziile bune scrise de alţi poeţi. Le reţinea cu memoria lui fabuloasă şi le declama, pentru a le face şi altora cunoscute. Sau din pură plăcere. Îşi simpatiza deci confraţii de condei şi poate nu e mult să spun că-i iubea, dincolo de polemici, de conflictele cu unul sau altul. Îi iubea chiar şi atunci când îi privea cu ironie, când glumea pe seama lor, când îi tachina. Deţin de mulţi ani un text păunescian nepublicat, aşternut în joacă pe un capăt de masă la "doamna Candrea", în grădină, unde am mers într-o seară de vară eu şi G., Adrian şi Constanţa Buzea. Nu încăpusem, pentru că am ajuns târziu, la o masă de alături unde se strânsese mai multă lume cunoscută, poeţi, prozatori, critici, unii cu nevestele, alţii fără. Mâncau, beau, sporovăiau într-o atmosferă care lui Adrian i se păruse tristă şi dezlânată, nelegându-se prin nimic. Nu cred să fi fost chiar aşa,dar astfel i se părea lui Păunescu, şi este de înţeles: el nu era acolo, să conducă, să organizeze, să dea lucrurilor un sens. Şi atunci scrise pe colţul meseiTristeţea întîia, un soi de elegie ironică din care răzbate însă şi afecţiunea, tandreţea, simpatia faţă de confraţi, sentimente şi stări pe care Adrian Păunescu le putea trăi concomitent. Iată:

Din lumina stearpă a acelei mese
recrutează gândul Domnului mirese
iar în capul mesei stă Regman Cornel
cu un loc al feţei tras ca prin inel
lîngă el îşi poartă răvăşeala tandru
cel care îşi zice sie-şi Alexandru
iar şi mai încoace pare că sughiţă
al cîtelea George chemat Bălăiţă.
Ca să-şi risipească, de aururi, moina
în stînga luminii biata noastră Doina
faţă-faţă este cu Marin Sorescu
dar gardată bine de doamna Sorescu
şi cînd colo uite vechiul huligan
Fantomasul nostru, Romulus Rusan
care îşi confundă tot mereu paharu
cu apropiatul Ovidiu Genaru.

Ce nenorocire, ce ne-nţelepciune,
ce societate, Regman glume spune
şi nu foarte bune şi nu foarte bune
stîlpul lumii piere, de deşertăciune.


Ar mai fi de făcut precizarea, pentru cine nu ştie, că Doina este apelativul conferit de  Romulus Rusan, "Fantomasul nostru", Anei Blandiana, poeta figurând în Dicţionare şi sub numele Otilia-Valeria.               
articol  preluat din România literară,  nr. 1/ 2011