Cella Serghi: "Am fost sinceră în tot ce am scris"

"Cred că scriitorii au fost întotdeauna oameni de stânga. Greşesc: nu numai scriitorii, ci intelectualii, în general" "Era o vreme, după război, când se spunea că dacă ploua la Moscova, trebuia să ieşim şi noi cu umbrela!"

O altă personalitate des evocată de dvs. este Mihail Sebastian. Ştiu că aţi intenţionat să scrieţi un eseu despre acesta. Ce s-a întâmplat cu respectivul proiect?

De Sebastian m-a legat o frumoasă prietenie. El l-a apreciat foarte mult pe Camil Petrescu, într-o vreme când puţini erau cei care îl înţelegeau şi vedeau valoarea scrierilor lui Camil. Desigur, recunoaşterea modernităţii prozei şi dramaturgiei lui Camil se făcuse, dar numai într-un cadru foarte restrâns (T. Vianu, I. Barbu, Rebreanu, Sebastian ş. a.). Proiectul de a scrie un eseu-portret al lui Mihail Sebastian l-am abandonat, mai întâi fiindcă a venit o vreme când nu se mai putea vorbi deloc despre el, căci fusese prieten cu L. Pătrăşcanu.

Probabil că, dacă n-ar fi murit, ar fi fost închis şi el, ca mulţi alţii. Mai târziu, eseul a fost mereu amânat, din cauza altor urgenţe. Însă am folosit tot ce mi s-a părut mai bun în "Pe firul de păianjen"...

 

L-aţi cunoscut şi pe Labiş, căruia i-aţi dedicat romanul "Iubiri paralele"...

Sigur, şi pot să vă spun că era un copil fermecător, extrem de talentat.

 

Ştiţi că este acuzat, mai nou, de "colaboraţionism" cu regimul comunist, ca şi Sadoveanu, Marin Preda?!...

Este o mare greşeală! Nu pot fi de acord cu aceste acuzaţii. Se cam sare acum peste cal! Comunismul s-a dovedit falimentar, de acord. Dar au murit atâţia oameni care au crezut sincer în el... Să se fi înşelat ei în totalitate? Chiar şi eu m-am întrebat multă vreme dacă e de vină regimul sau conducerea lui. Să vedem ce va da noul regim... Deocamdată nu e prea bine... Desigur, e nevoie de timp.

Vedeţi, ceauşismul a fost o nenorocire şi totuşi a reuşit să păcălească multă lume. E de mirare, atunci, că l-a păcălit comunismul şi pe Labiş? Şi pe atâţia alţii? Cândva trebuia să fii "pe linie", adică pe cea comunistă. Acum trebuie să fii pe altă "linie", anticomunistă! Şi atunci, iei un mare scriitor, cum e Sadoveanu, şi nu-l mai publici că a scris "Mitrea Cocor"?!

Ei, şi dacă a scris "Mitrea Cocor", ce-i?
Dar celelalte cărţi nu contează? "Fraţii Jderi", "Nicoară Potcoavă " nu mai există?

Ca să revin la Nicolae Labiş... Eu am în "Genţiane" un moto din Labiş: "Noi am avut la creştet / Aceeaşi ursitoare: / Neliniştea şi dorul ei amar...". Păi, ce vrei mai frumos?! I-am dedicat "Iubiri paralele", iar acum scriu despre el, pentru că nu mă interesează "linia"! Şi cine mai e contestat? Marin Preda? Ei, ce prostie!

 

Tocmai voiam să vă întreb: cum vă explicaţi faptul că intelectuali de mare valoare (Vianu, Călinescu, Ralea, Arghezi, Iordan, Moisil, Camil Petrescu, Sebastian, Stoilov ş.a.) au sprijinit noul regim "de democraţie populară", instaurat la noi cu ajutorul tancurilor sovietice?

Cred că scriitorii au fost întotdeauna oameni de stânga. Greşesc: nu numai scriitorii, ci intelectualii, în general. Şi între un om de stânga şi comunismul aşa cum l-am înţeles noi, nu era aşa mare diferenţă. Majoritatea scriitorilor noştri au fost oameni de stânga (nu neapărat comunişti). Eu i-am cunoscut şi înainte şi după '44. D-ta ştii că în "Note zilnice", Camil scria: "Nu voi scăpa de sărăcie decât prin sinucidere"? Ai citit asta? Ce crezi că el voia să moară? Nu, dar nu vedea nici o cale de a scăpa de sărăcie. 

 

Era şi Bogdan Amaru, un scriitor care a şi încercat să se sinucidă (nu mai ştiu dacă nu l-a salvat Lovinescu). Nu avea bani să-şi cumpere nici măcar nişte mere! Ce vreau să spun cu asta? Că oamenii erau săraci, foarte săraci şi nu vedeau rezolvarea acestei probleme decât prin comunism. Intelectualii erau printre cei mai nevoiaşi. Atunci, cu cine voiai să fie scriitorii? Cu moşierii? Nu puteau fi cu moşierii!

Eu i-am cunoscut foarte bine, în calitatea mea de secretară a Universităţii Libere Democrate, pe Iorgu Iordan, Stoilov, Oţetea, Barbu Zevedei şi mulţi alţii. Mulţi au publicat în "Bluze albastre" (chiar citeam într-un număr din "Manuscriptum" despre asta şi am întâlnit nume ca George Ivaşcu, Mihnea Gheorghiu, George Macovescu, Radu Popescu). Scriitorii au făcut parte din brigăzile internaţionale din Spania: Malraux, Hemingway şi, mi se pare, Geo Bogza.

Eu însămi am fost sinceră în tot ce am scris, considerându-mă un scriitor angajat. În acea frământată perioadă a războiului hitlerist, intelectualii (majoritatea lor) nu puteau simpatiza cu nemţii. Se ştia la câte atrocităţi se pretaseră aceştia. De pildă, după înfrângerea de la Stalingrad, în timpul retragerii disperate, românilor, care încercau să se agaţe de maşinile lor, li se tăiau, pur şi simplu, degetele! Au fost obligaţi să vină pe jos, să străbată stepele Rusiei pe jos. O ştiu pentru că era şi soţul meu printre ei.

Am fost prea multă vreme alături de nemţi în acest război şi l-am pierdut, practic. Dacă nu-i primeam pe ruşi, cu tancurile lor, aveam probabil soarta ţărilor Baltice. Era mai bine?

 

De la prima ediţie a "Pânzei de păianjen" până în 1950 e o "tăcere literară" de 12 ani. În 1950, v-au apărut trei lucrări: romanele " Cad zidurile" şi "Cântecul uzinei", precum şi povestirea "S-a dumirit şi Moş Ilie". Credeţi că în aceste cărţi, ca şi în altele care vor urma (Cantemiriştii, de exemplu) aţi făcut unele concesii climatului politic al epocii, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi mari scriitori? Să fie o explicaţie ceea ce scriaţi în "Pe firul"...: "Nu mai aveam timp să scriem în zece ani o carte. Cărţile nu aveau timp să prindă patina catedralelor. Lumea trebuia să afle o clipă mai devreme ce am înţeles din tot ce s-a întâmplat... ce înseamnă un scriitor angajat?".

Concesii? V-am spus că am fost sinceră în tot ce am scris. Erau, însă, şi unele comandamente ale timpului, de care a trebuit să ţinem cont. Exista, de exemplu, un plan tematic al fiecărei edituri, care te cam îngrădea. Trebuia să scrii ori despre cooperativizare, ori despre şcoală etc. Or, eu nu aveam nimic comun cu agricultura! Cum să scriu eu despre agricultură, eu, care fugeam şi dacă vreun gâscan inofensiv se uita la mine?!

Pentru că mi s-a părut că lucrul la care m-aş fi priceput cât de cât era şcoala (că eu "şcoală" făcusem în viaţa mea, nu agricultură!), m-am angajat să scriu o carte despre o şcoală. Mi s-a cerut atunci să scriu despre o şcoală militară din Predeal, unde veneau cei mai buni copii din ţară. M-am dus să mă documentez şi, într-adevăr, m-au impresionat condiţiile pe care le aveau aici copiii care, înainte, rămâneau fără carte şi duceau doar boii la păscut. Aveau pian, aveau schiuri! Păi, ce voiau mai mult?! Şi m-am apucat să scriu "Cantemiriştii" (care a apărut în 1954).

Când a aflat, Camil mi-a spus: "Eşti nebună! Eşti ca un om care vrea să ia parte la un concurs de alergare şi se bagă într-un sac. Ba, tu ţi-ai mai şi legat sacul de gât! Vrei să scrii despre o şcoală militară şi asta-i mai greu decât dacă ai scrie despre o şcoală obişnuită. Ce ştii tu despre o şcoală militară?". I-am răspuns, cu seninătate, că o şcoală militară e, pur şi simplu, o şcoală cu profil militar. Problema s-a ivit abia când am aflat că responsabila editurii respective era şefa secţiei pentru copii şi tineret şi că, deci, trebuia să scriu despre copii, fiindcă aşa voia ea! 

 

Dar, până la urmă, am scris cu drag despre acei copii, alături de care am stat un timp, să-i cunosc mai bine. Era o şcoală dotată, cum poate numai în Anglia, la Cambrige sau Oxford, îmi închipuiam că pot fi şcolile. Faptul că şi la noi era posibil să se bucure de aceste condiţii o parte din copii îţi dădea încredere şi entuziasm. Acestea sunt lucrurile pentru care ne tenta pe noi, atunci, comunismul. Aşa că am scris romanul, dar am avut de pătimit din cauza lui, până l-am scris...

 

Până şi glumele trebuiau modificate
Aţi putea să ne povestiţi şi nouă?

Se spunea atunci că dacă ploua la Moscova, trebuia să ieşim şi noi cu umbrela! Şi dacă la Moscova se schimba ceva, trebuia să facem şi noi ceva schimbări... La ruşi erau la modă, în orice domeniu, schemele. "Cum să faci să ai note mari", de exemplu. Ţi se dădea schema, simplă, clară: unul participă la concurs cu bicicleta, iar altul cu avionul.

Logic, cel cu bicicleta pierdea... Noi am adoptat până şi sistemul de notare sovietic, ceea ce a generat o adevărată derută în rândul şcolarilor noştri. Dacă acolo cineva lua un 4, era echivalent cu 9 la noi. Dar când copilului din România i se punea 4, el nu simţea nota ca pe o recompensă, ci ca pe o nenorocire. Aşa că a tot trebuit să schimb textul romanului meu, în funcţie de vremuri şi modă. Până şi glumele trebuiau modificate, căci nu se mai potriveau!

Tot pe-atunci, erau necesare trei referate, pentru ca o carte a mea să apară: de la editură, armată şi Ministerul Învăţământului. Ţin minte că mai aveam nevoie doar de un ultim referat, aşa că m-am dus la Direcţia Superioară Politică a Armatei, unde am stat de vorbă cu un general (mi se pare că era generalul Ioniţă, dar nu sunt sigură). L-am întrebat de ce-mi întârzie referatul: "Nu vă place cartea?".

Mi-a răspuns: "Tocmai asta-i nenorocirea, că-mi place prea mult. Dar noi avem nevoie de infanterişti pasionaţi de arma lor, iar personajelor dvs. ori le plac caii (era normal, că erau copii!), ori avionul, ori marinăria! Nouă ne trebuie infanterişti şi în romanul dvs. nimeni nu vrea să fie infanterist!". Am crezut că mă-mbolnăvesc! L-am rugat pe soţul meu, care fusese pe front ca telegrafist, să-mi găsească un infanterist "pasionat", care să mă facă să-nţeleg ce poate fi pasionant în infanterie.

L-am întâlnit pe Ion Pană - mi se pare că e rudă cu Gh. Pană -, un infanterist căruia îi plăcea meseria lui şi care mi-a explicat că infanteria nu înseamnă doar să stai în tranşee, ci că poate avea frumuseţea şi eroismul ei. De pildă, lui îi fusese omorât calul sub el, într-o luptă.

Romanul era încheiat şi eu ar fi trebuit să schimb totul... Mi-a venit atunci o idee: am făcut în aşa fel, încât, la această şcoală, să vină ofiţeri de la diverse arme şi cel mai interesant să fie infanteristul! Simplu. Şi n-a trebuit să schimb decât un capitol!

În ceea ce priveşte povestirea "S-a dumirit şi Moş Ilie", m-a întrebat odată şi Marin Preda cum am putut să-i pun un titlu aşa de ridicol. Dar nu l-am pus eu, ci vreun duşman din editură. Când m-am dus să-mi ridic drepturile, nu mi-am recunoscut cartea!

va urma