Fabrica de pantofi

Pentru orice aurolac de bun-simt, atelierul de incaltaminte din cadrul TNB este un loc din care greu iti mai vine sa te dai dus. Daca nu ai creierul antrenat, putoarea de aurolac te poate da usor peste cap. I-am intrebat pe oamenii astia de aici daca nu pleaca acasa ametiti.

PANTOFARAIE. In atelierul de incaltaminte al TNB sau cand pantofii fac teatru

"Nu, ca ne-am obisnuit", face unul care avea sa se evidentieze ca fiind si cel mai... hmmm... sugubat dintre toti, "de la paispe ani tot inhalam". Toti ceilalti se hahaie in atelier, semn ca s-a facut o gluma buna. Cum intri in atelier, in afara de aroma bestiala de aurolac pe care-o simti cu nasul, mai e imaginea zecilor de perechi de pantofi. Pe care, cum era si firesc, o simti cu ochii. Parca sunt intr-o poveste sau intr-o reclama, in care, dupa stingerea luminii, perechile de pantofi prind viata, coboara de pe rafturile lor si se pregatesc de cafteala cu menghinele, dau in cap la ciocane, fac strip-tease pe tubulatura, dupa ce in prealabil au luat la omor bucsele si placile din teflon.

La asta ma gandesc in timp ce ma indrept inspre cel mai linistit om din atelier. E in spate de tot si tot mestereste ceva la un pantof. Lucreaza in atelierul de incaltaminte al TNB de douazeci si doi de ani. V-as spune si cum se numeste omul, dar nu pot, din cazua fidelitatii prea mari a reportofonului, care, cu o acuitate demna de cauze mai mari, inregistreaza niste vorbe aiurea de pe Radio Actualitati, cred, unde se spun vorbe interesante despre prespalarea carbunelui. Foarte cool, dar nenea asta vorbeste aici, cu reportofonul meu proptit sub nas, iar radioul, care se afla la distanta apreciabila, face misto de amandoi.

DOUA SUTE OPT PICIOARE. In atelierul de incaltaminte al TNB se lucreaza strict pentru TNB. Pot sa va spun ca se lucreaza in draci. Daca va imaginati ca vine omul la serviciu, isi da haina jos si pe urma se duce tacticos catre automatul de cafea ca sa-si ia un mocaccino, va inselati. In primul rand, am senzatia ca aici se mananca pe ziare si la repezeala, ca si, bineinteles, la gramada.

De fapt, cand ai de incaltat o suta patru actori, parca sa zic ca nu te-ncearca dorul de pauza, cu atat mai putin cu cat termenele iti stau in coasta si urla la tine. Imaginati-va! O suta patru actori, care va sa zica doua sute opt picioare!

GAGICILE SI MONSTRII. Pozele cu actori de pe pereti dubleaza firesc pozele cu gagici dezbracate decupate din revistele inceputului anilor ’90. Amza Pellea, Octavian Cotescu, Florin Piersic, un calendar de prin ’92, sa zic, cu una cu tate la vedere, genul de poza de pus pe tir, ma rog, daca e sa ma gandesc mai bine, tipa isi are farmecul ei chiar si aici, printre "monstrii" astia. Am o curiozitate pe care interlocutorul mi-o satisface imediat: cat purta la picior Amza Pellea. "44", face omul fara sa clipeasca. Raspunsul ma dezamageste, intrucat mi-ar fi placut ca un asemenea monstru sa fi purtat cel putin optzeci si doi. Asa, cu 44... hmm....., nu mai stiu ce sa zic.

Privirea de macho a lui Piersic-tatal ma fixeaza de cel putin zece minute. "Da’ Piersic-senior cat poarta?" "46", zice omul. Iete ciocoflenderul! Cred ca face si bum-bum cand merge, la cat e de mare. In sfarsit, nu mai zic nimic...

STEFAN, ARCASII SI BISCUITII. Inainte sa plec, ma mai zgaiesc pe-aici. Cu putoarea de aurolac m-am obisnuit, dar e ceva care nu ma lasa sa ies. Peste o secunda, imi dau seama de ce. Din spatele unei masute joase, un tip se-apuca sa-mi faca apologia personajelor lui Caragiale, ce misto erau vechile piese puse-n scena de Ciulei si ce naspa-s astea, de-acum. "Domne, Farfuridi era Farfuridi, adica nu era altcineva, Branzovenescu era Branzovenescu, Trahanache - Trahanache". "Exact, zic in gandul meu, si "iarna nu-i ca vara".

"Pai era o placere sa te uiti la piesele-alea. O pla-ce-re! Acuma...". Gestul de lehamite insoteste replica.

"Ati vazut toate piesele de la National din stagiunea asta?", il intreb cumva complexata. "E, nu pe toate, dar noi, angajatii, ne putem duce pe gratis, cu familiile." Il intreb dac-a vazut "Apus de soare". Da, il vazuse. "Cum vi s-a parut?"

"Prea artificial, prea incarcat, prea cu zorzoane. Voiam si eu sa vad ceva... ceva autentic. N-am vazut nimic. Totul era artificial... arcasii aia ai lui Stefan erau imbracati in armuri dintr-alea... pai alea erau pentru cavalerii aia din Occident, cu atatea zorzoane, cu atatea... aaa... atasamente pe ei... ai nostri erau mai simpli. Stefan nu era un adept al opulentei, al bogatiei, se-mbraca simplu. Ca si Mircea. Toalele-astea cu zorzoane erau o caracteristica a apusenilor. Ai nostri erau oameni simpli, oameni ridicati din popor, care pana la sfarsitul vietii au trait in simplitate", face omul, si pot sa va spun ca indignarea lui e veritabila.

"Da’ bancu’ cu biscuitii-l stiti?", ma-ntreaba pisicher. "He-hei, biscuim, Maria Ta!"