"Istoria poate fi şi bolnavă..."

În 1979, jurnalistului George Arion îi apărea la Editura Eminescu volumul "Interviuri". Printre interlocutori, la loc de cinste, un scriitor în vogă: Marin Preda. Redăm pasaje importante din interviul pe care marele om de litere l-a acordat publicistului. Despre "Delirul", viaţă, istorie, literatură şi personajele lor, cu Marin Preda, după 30 de ani...

George Arion: Între primul volum al "Moromeţilor" şi ultima carte pe care aţi tipărit-o, "Delirul", este străbătut drumul de la "boicotarea istoriei" la asumarea ei. Ce a provocat această deschidere către istorie?

Marin Preda: Chiar în "Moromeţii" vol. I, timpul se confundă cu istoria. Acest timp cu care se începe şi se încheie primul volum este o ameninţare, fireşte, istorică. "Moromeţii" vol. I este doar o oază între două furtuni: războiul din 1914, a doua - războiul început în 1939. Oricum, acest timp, această oază reprezintă pentru eroul principal timpul lui de fericire pe Pământ, care, bineînţeles, este ameninţată, dar el reuşeşte să amâne ameninţările. Ulterior, când istoria devine fapt prezent şi răscolitor, oaza despre care vorbeam, şi anume a iluziei, se sfârşeşte. Era natural ca martorul să descrie în volumul II şi apoi în celelalte cărţi viaţa oamenilor într-o istorie a cărei faţă este convulsionată.

Relaţia individ-istorie se pune altfel în epoca noastră decât, să zicem, în secolul trecut?

Bineînţeles. Secolul nostru este caracterizat prin apariţia maselor, care, aşa cum s-a zis, vor să facă istorie. Sigur că, şi în secolele anterioare, popoarele făceau istorie, însă exponenţii evenimentelor nu veneau din straturile cele mai adânci ale maselor.

Cum vi s-a revelat dumneavoastră istoria pentru prima oară?

În timpul războiului. Fireşte că eu îmi trăiam tinereţea cu încredere şi seninătate, aşa cum se vede în "Delirul". Însă aveam conştiinţa că omenirea este încleştată într-o conflagraţie.

Aţi asistat vreodată la o întâmplare atroce în care vi s-a dezvăluit mecanismul puterii, modul în care aceasta îl poate umili pe om, transformându-l din cea mai nobilă creatură într-o făptură oarecare? Povestiţi-o, vă rog!

Da. În 1944. Când am văzut oameni amestecaţi cu moloz în urma unui bombardament asupra Capitalei. De asemenea, în timp ce-mi făceam serviciul militar, în '43. Vedeam cum camarazi de-ai mei erau luaţi, dezbrăcaţi în faţa întregului batalion şi bătuţi cu centura.

Cum pot oamenii stăpâni istoria, cum pot ei afla care e calea cea mai bună de urmat ca să nu devină victime ale ei? Exemplificaţi, vă rog, cu destinele câtorva dintre personajele dumneavoastră!

În "Delirul" am încercat să răspund la această întrebare, mai ales prin destinul lui Paul Ştefan, care spre sfârşit este lovit. Tolstoi spunea că scopurile istoriei nu sunt totdeauna sesizabile pentru cei care sunt angajaţi în conflict. Dacă ne gândim la ultimul război, putem să spunem că Tolstoi avea dreptate. Am trăit acest război dezlănţuit de Hitler şi, pentru mine personal, natura lui barbară, demenţială nu e clară încă. Teza mea care a stat la baza interpretării istoriei în "Delirul" este că istoria poate fi şi bolnavă. Şi fireşte că aduce în fruntea evenimentelor indivizi bolnavi care dau naştere la evenimente sângeroase. Am auzit voci în presă care îmi dădeau lecţii de ce înseamnă istorie. Lecţii papagaliceşti, învăţate pe dinafară după formule lipsite de viaţă, care nu sunt capabile să răspundă la adevăratele întrebări care ni se pun în legătură cu istoria. Că trusturile germane ar fi dezlănţuit războiul, şi nu Hitler. Faptele sunt însă mai complexe. Cum am mai spus cu alt prilej, nu Hitler se ducea la trusturi să facă o plecăciune, ci, dimpotrivă, trusturile făceau acest lucru în faţa lui Hitler, după ce, într-adevăr, acestea îl susţinuseră ca să ia puterea. După ce a luat-o însă, încetul cu încetul, el, cu banda lui, partidul lui de asasini a luat în mâini puterea deplină. Fireşte că trusturile nu crâcneau şi că afacerile lor mergeau bine sub Hitler.

Scriitorul trebuie să "presimtă" evenimentele sociale, politice, istorice sau doar trebuie să le înregistreze conştiincios?

Exemplul dat mereu în acest sens este Kafka, scriitor care a intuit evenimentele viitoare printr-o viziune de coşmar a timpului liniştit în care trăia el. Exemplele sunt însă rare. Am discutat chestiunea asta o dată în "Imposibila întoarcere", când am relatat despre neliniştea unor oameni care se închinau în faţa unui cioban bâlbâit la Maglavit. În acest timp, Camil Petrescu, obsedat de demonul său literar, scria cărţi care nu aveau nici o legătură cu această nelinişte a maselor. Şi nu numai el. Am dat exemplul Camil Petrescu, pentru că îmi amintesc de un fapt interesant pe care l-am citit în presa din primăvara anului '44, după bombardamentele americane, când România se afla în pragul dezastrului militar, că piesei "Mioara" a lui Camil Petrescu i s-a dat, în sfârşit, aprobarea să fie pusă în scenă. Nici nu-ţi vine să crezi cum unii scriitori sunt atât de refractari faţă de evenimentele pe care le trăiesc chiar atunci. Sigur, Camil Petrescu şi-a făcut datoria scriind o carte bună despre primul război, dar se pare că această experienţă trecută a produs la el o ciudată ignorare a istoriei. Lucrurile nu sunt simple. Mulţi ani mai târziu, după război, conştiinţa lui s-a mai limpezit şi a avut marea ambiţie de a scrie romanul revoluţiei de la '48. Rezultatele însă, în ciuda efortului colosal, nu dovedesc că autorul "Mioarei", în afara admiraţiei lui pentru Bălcescu, avea o idee a lui, proprie, despre istorie.

Dar Danton?

E curios că opera lui Camil Petrescu poate crea această impresie, mă refer mereu la istorie, când te gândeşti că el a scris "Danton". Cum, mi se poate reproşa, Camil nu s-a preocupat de istorie? Răspunsul este că, între scriitorii români din generaţia lui, el s-a ocupat poate cel mai mult, dar nu de istoria pe care o trăia, adică de cel de-al doilea război mondial, care a înjosit cel mai mult omul.

Natura barbară a unui geniu

Vă rog să numiţi un erou din istoria României şi un altul din istoria altor popoare, pe care îi îndrăgiţi în mod deosebit!

De la români, fireşte, Bălcescu, de la străini, Napoleon, personaj fascinant încă în zilele noastre.

Dar un personaj de pe scena istoriei pe care, deşi poate nu l-aţi cunoscut, îl urâţi ca şi cum v-ar fi făcut dumneavoastră înşivă un rău?

Sunt mai mulţi. Vorbesc de secolul al XX-lea. Hitler, mai ales, personaj infam, care era cât pe ce să ducă civilizaţia noastră la prăbuşire. El a înşelat până într-atât pe mulţi prin viclenia sa, încât destui nu şi-au dat seama la timp de natura barbară a geniului său.

V-a ispitit să scrieţi un roman a cărui acţiune să se petreacă acum câteva sute de ani?

Nu. Mă interesează secolul al XX-lea. Sigur, cineva mi-ar putea spune că aş putea să scriu despre secolul al XX-lea făcând o parabolă pe care s-o plasez undeva în Evul Mediu. Unii au făcut-o, şi cu rezultate bune. Dar prefer timpul nostru, pe care mă străduiesc să-l cunosc cât mai bine şi în care este implicată şi viaţa mea.

Cât trebuie să ofere istoria unui scriitor?

Cât mai puţine enigme. Cu alte cuvinte, să fie mai previzibilă.

Dar un scriitor cât trebuie să ofere istoriei?

Cred că scriitorul nu are nimic de oferit istoriei, ci semenilor săi.

Aţi mai putea scrie un roman în care "timpul are răbdare"?

Nu.

De ce?

În civilizaţia noastră, procesele se accelerează foarte mult şi ne impun tuturor o cursă la care trebuie să participăm. Este lupta împotriva bolilor, a mizeriei materiale, a sărăciei, şi cine este contemplativ în aceste timpuri rămâne în urmă. Speranţa omenirii este că vom învinge relele care mai pândesc anumite popoare de pe globul pământesc şi va veni poate curând un timp care să aibă mai multă răbdare cu noi.

Numiţi, vă rog, un scriitor-conştiinţă din secolul nostru!

După părerea mea, toţi marii scriitori sunt şi conştiinţe mari. Sigur că unii sunt mai obsedaţi de soarta umanităţii, cum a fost Camus, cum este Malraux. Dar Dostoievski nu e cea mai obsedantă conştiinţă? N-a spus el că o umanitate care se sprijină pe moartea unui copil nu merită să trăiască? Dar Tolstoi? N-a spus el că, fără lumină în conştiinţă, viaţa este urâtă, îngrozitoare? Dar Caragiale? N-a scris el "Cănuţă, om sucit", care arată cutremurarea conştiinţei lui faţă de făpturile umile? Dar Sadoveanu, la care omul simplu al Moldovei e prezentat sub pana lui în mari pagini de lirism şi umanitate cutremurată?

Poporul român e vechi, nu bătrân

Credeţi actuală viziunea asupra poporului român socotit senin-contemplativ?

Poporul român are secretele lui. El a luptat cu vicisitudinile istoriei pe multiple planuri. A folosit răbdarea, abilitatea, a sfâşiat falsele prietenii, a întors armele împotriva duşmanului adevărat care îl silise să-i urmeze carul de război. Şi, în acelaşi timp, a încercat să-şi păstreze seninătatea şi să-şi găsească timp pentru contemplare şi jocul inteligenţei. Popor vechi, dar nu bătrân.

Aţi folosit în "Delirul" mijloace de relatare aparţinând cărţilor documentare. Credeţi că aceasta este una dintre căile pe care trebuie să meargă scriitorii pentru a capta atenţia cititorilor?

Am selecţionat acele fapte care să dea impresia de adevărat, nu de document. Adevărat, în sensul artistic, în sensul invenţiei. Nu orice document are aceste calităţi. În ce mă priveşte, consider că documentul, şi nu televizorul sau cinematograful, şi anume documentul autentic, uman şi istoric, este cel care poate concura opera de ficţiune. Ficţiunea nu trebuie să meargă prea departe. Altfel, cititorul citeşte documente senzaţionale, reale, sau reportaje senzaţionale. Tocmai citesc acum o astfel de carte - "Kaput" - a lui Curzio Malaparte. Carte pasionantă, un reportaj.

Este vorba tot mai puţin despre natură în romanele contemporane. E bine? E rău?

E rău. Natura e mama noastră. De aceea, Sadoveanu rămâne un mare scriitor. A iubit natura. Îi plăcea să stea în pădure şi să-l plouă ore întregi.

Ce simţiţi când vă adresaţi publicului prin intermediul presei, radioului, televiziunii, cărţilor, ţinând seama că spusele dumneavoastră înrâuresc conştiinţa?

Pot să spun că sunt conştient de acest lucru şi că îmi măsor cuvintele. Cititorii sunt oameni admirabili. Am mai spus-o şi altădată: românii sunt admirabili cititori şi în faţa standului de noutăţi din librării este întotdeauna înghesuială. (...) Toate acestea sunt reconfortante pentru un scriitor.