Jocul umilinţei face parte, uneori, dintr-un mare orgoliu...

Marin Sorescu a trăit sub patru regimuri politice: monarhist, dejist, ceauşist şi postdecembrist. Literatura lui s-a bucurat de un succes constant fiind remarcată încă de la debut de George Călinescu.

Sorescu a fost unul dintre liderii generaţiei '60 (a debutat în 1964), generaţie prin contribuţia căreia literatura română a renăscut după jalea pustiului dogmatic impus până atunci. Marin Sorescu este unul dintre scriitorii care au spart clişeele şi au desfiinţat tiparele existente în literatură, delimitându-se clar de literatura proletcultistă. Este o figură emblematică a scriitorilor români contemporani de raftul întâi. Poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător, Marin Sorescu a fost cunoscut şi apreciat pe mai toate continentele planetei. Are peste 60 de volume, traduse şi apărute în străinătate. S-a simţit "Singur printre poeţi" şi ne-a îndemnat cu o gravitate ludică: "Uşor cu pianul pe scări!"... Romancierul Nicolae Breban îl caracterizează astfel:

"Marin Sorescu a răsărit în aerul deceniului al şaptelea, ca unul din personajele fantastice şi jucăuşe ale lui Shakespeare, ca un Puck în slujba unui zeu abstract, intermediar între stiluri şi genuri, apt de a îndeplini iute şi sclipitor orice misie de sorginte olimpiană".

Marin Sorescu a fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarme din Paris, al Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia. A condus revista literară Ramuri şi a fost preşedintele filialei din Craiova a Uniunii Scriitorilor din România. A fost ministrul Culturii între anii 1993 şi 1995. Născut în 1936, Marin Sorescu a trăit sub patru regimuri politice: monarhist, dejist, ceauşist şi postdecembrist.

DACĂ LITERATURA ESTE UN PARIU, TOTDEAUNA, CITITORUL CĂŞTIGĂ
Apărut în 1977, "Trei dinţi din faţă" este romanul mutilării destinelor celor care trăiesc într-un regim istoric absurd, în deceniul simulacrului destalinizării. în corpul textului sorescian palpită iubirea ca eşec. Combinări de "n" luate câte "trei", decriptarea simbolisticii cifrei din titlu: trei protagonişti, Val, Tudor şi Adrian, trei ipostaze ale erosului trăite de Olga. Privit cu lupa, se poate vedea că fiecare personaj are câte doi prieteni. Este un roman alambicat, atât în relaţii sociale, cât şi umane, a cărui scriitură densă îl poate face dificil. Cel puţin la o primă lectură. Este, în fond, un roman greu, al caracterelor, straniului şi inconsecvenţei unei lumi lipsite de valori şi repere. Personajele sunt chinuite şi contorsionate de spaime, temeri, griji ale zilei de mâine. Imperceptibile sunt graniţele dintre vis şi veghe, fin şi transparent este mecanismul prin care mişcările de marionetă se transformă în destin.

S-a spus că proza lui Marin Sorescu nu se ridică la nivelul capodoperelor lirice şi dramatice ale acestuia. "Trei dinţi din faţă" rămâne totuşi unul dintre cele mai viguroase romane din literatura română. Apariţia acestui roman, mai puţin cunoscut publicului decât poezia şi dramaturgia sa, este un postum şi meritat omagiu adus celui care, anul acesta, ar fi împlinit 73 de ani. Un gest compensatoriu, pe care Marin Sorescu l-ar fi primit cu smerenie şi modestie, aşa cum a primit toate laudele. Oricum, dacă literatura este un pariu, cititorul întotdeauna câştigă.

DACĂ ŞI OLGA ESTE O PĂPUŞĂ, IUBIREA I-A INJECTAT SĂNGE...
"Trei dinţi din faţă" este o frescă a societăţii comuniste, dar şi a caracterelor şi destinelor umane din anii '70. Experienţele personajelor sunt dramatice, dar verosimile. Astfel, Valeriu, sculptor angajat la o fabrică de păpuşi, se îndrăgosteşte de Olga, soţia lui Tudor Şandru. "Planul era să fugă într-o barcă, el s-o găsească acolo şi barca să fie prima lor casă, apoi totul să se clatine sub bolta înstelată. Numai dragostea îţi ridică ochii spre stele, vezi că eşti şi tu o părticică din univers, un centru. Şi fericirea lumii, echilibrul depind şi de fericirea ta, cât suflet şi câtă faptă pui în iubire. Altfel, trup au şi broaştele..." Încercarea de clarificare a situaţiei şi raportului de forţă între îndrăgostiţi şi soţul împietrit de stupoare se termină cu dispariţia Olgăi. În pofida evidentei rivalităţi, cei doi bărbaţi, Valeriu şi Tudor, leagă şi dezvoltă o prietenie ciudată. Valeriu are (cum spuneam) doi prieteni: Tudor şi Adrian. Tudor este îndrăgostit de o himeră, Diana. Pe parcursul romanului de peste 500 de pagini (în ediţia din 1993, apărută la Editura Creuzet) apare Don Juanul Constantiniu, soţul Dianei. El este cel care a "salvat-o" pe Olga din Bucureşti, în urma confruntării între soţul Tudor şi iubitul Valeriu. De fapt, Olga se sperie de perspectiva iubirii cu un artist imprevizibil şi se lasă sedusă de Don Juanul Constantiniu. "Atunci îi trecu prin cap că n-are nici un rost această poveste. (...) Toate femeile îi încurajează pe iubiţii lor, mai ales când aceştia sunt nişte artişti sensibili, dându-le a înţelege că fac asta pentru că îi cunosc foarte bine... Însă Olgăi îi fu ruşine de această mică stratagemă. Îi plăcea ce îi spunea tânărul artist, credea în el, i se păruse a fi cu stea în frunte, dar... de la un punct îi era la fel de îndepărtat ca Tudor Şandru." Aceasta este fuga ei de realitate. Olga se va întoarce într-un târziu din hăţişurile nă(l)ucitoare ale erosului, dar asta nu şterge zbuciumul emoţional lăsat în sufletul bărbaţilor pe care îi părăsise. Dacă şi Olga este o păpuşă, iubirea i-a injectat sânge. Astfel, încet dar sigur, a început să se trezească. Iubire sau aventură, a avut parte de un duş rece, numit Valeriu. Până la urmă, doar cine nu iubeşte, nu îşi blesteamă deopotrivă norocul şi nenorocul... La rândul său, Don Juanul Constantiniu este un perpetuu îndrăgostit închipuit, nu de o femeie, ci de dorinţa lui sinceră de a înţelege femeia şi de a o iubi. "Constantiniu făcu o digresiune filozofică. Spuse că în loc să se facă cheltuieli aşa de mari cu cucerirea spaţiului cosmic, ar trebui să se îndrepte cercetările în direcţia eternului feminin. Ar costa şi mai ieftin, şi rezultatele ar fi mai spectaculoase. Pentru că, să zicem, omul ajunge pe lună. Ce-o să găsească acolo? Piatră lângă piatră. Însă sufletul tovarăşei noastre de viaţă este un cosmos mult mai misterios şi mai accidentat."

El, Constantiniu, se considera un cosmonaut voluntar, pornit în explorarea eternului feminin. Căutările continuă, cercetările ştiinţei ating noi standarde. Afirmaţii perene găsim din chiar motoul romanului, un citat din filozoful antic Platon: "Sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflet înţelepciunea." Gravitatea amestecată imperceptibil cu ironia rămâne o constantă a operei lui Marin Sorescu. Iată ce îi spunea scriitorului şi publicistului George Arion, într-un interviu acordat în 1975:

"E greu să te judeci singur. Totuşi, trebuie să spun că, dacă n-aş fi scris nimic, mi-ar fi plăcut să fi citit aceste cărţi scrise de altcineva".

DACĂ VĂ LASĂ INIMA, CĂCI PE MINE, NU...
Finalul romanului accelerează brusc, lasă senzaţia că şi autorul a obosit să îşi facă loc cu braţele prin ironia amară a iubirilor curajoase timp de o părere, curmate în eşec... Olga îşi odihneşte destinul în Deltă, sculptorul se înneacă, Tudor taie stuf... Cu voluptatea unei minţi împătimite de literatură care taie în amarul acestor poveşti stufoase... Autorul încheie cartea cu o senzaţie puternică, o respiraţie a împăcării cu trecutul devenit prezent: "Tudor puse tava cu nisip adus de acolo de unde Dunărea se varsă în mare şi în curând ibricul turcesc începu să clocotească. Mirosea frumos a caimac, a scoici sfărâmate şi nisip încins...". Povestea ne spune că jocul umilinţei face parte uneori dintr-un mare orgoliu.

Potenţialii cititori tineri de astăzi au privirea rotită de modelele timpului prezent. E vibrant să dansezi pe acordurile strigătului din tine, dar nu pe ritmuri impuse... Personajele acelea, din anii '70, dansau pe alte ritmuri. Atunci strigătul era sugrumat de neputinţă, iar ceea ce ar fi putut fi dans era doar joc de marionete... Doar că nu se vedeau sforile. În acelaşi timp, monotonia preazilnică, rigorile cotidiene, formalismul, obligaţiile sociale săpau riduri în inimi şi destine. Noi, cei de astăzi, mai auzim din scufundarea Titanicului doar surdina valsului care o însoţea.

Acest roman m-a făcut să mă gândesc la Marin Sorescu altfel decât la omul a cărui vocaţie transformată în destin a fost scrisul. Cu ochii închişi am văzut un om care comentează faptul divers, aruncă în mare cu pietricele, se roagă, tace... şi râde ştiind marile mâhniri de cândva transformate în nimic. Nu ştiu cum a fost autorul celor "Trei dinţi din faţă", dar cred că în loc să fie patetic a ales să fie puternic. Pentru că Sorescu vine direct de la Soare...

Poate că proza lui Marin Sorescu stă în genunchi în faţa poeziei sale, dar asta numai pentru că aşa vrea ea. Dacă vă lasă inima, fiţi de altă părere, căci pe mine, nu...

"«Trei dinţi din faţă» este un roman alambicat, atât în relaţii sociale, cât şi umane, a cărui scriitură densă îl poate face dificil. Cel puţin la o primă lectură. Este, în fond, un roman greu, al caracterelor, straniului şi inconsecvenţei unei lumi lipsite de valori şi repere"

"Personajele sunt chinuite şi contorsionate de spaime, temeri, griji ale zilei de mâine. Imperceptibile sunt graniţele dintre vis şi veghe, fin şi transparent este mecanismul prin care mişcările de marionetă se transformă în destin"

Clara Mărgineanu - scriitor