Mirona, iubită, pătimaşă, citită

Cella Serghi, scriitoare română de origine evreiască, are, incontestabil, locul ei în arealul literaturii interbelice. Succesul de public al cărţilor sale a fost mult deasupra reacţiei criticii literare. Stau mărturie cărţile sale "Pânza de păianjen" şi "Cartea Mironei", devorate de toţi adolescenţii. Sau de cei care ştiu să iubească pătimaş, necondiţionat, ca la 17 ani...

Cella Marcoff, după numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, a devenit cunoscută ca prozatoare, publicistă şi traducătoare sub pseudonimul Cella Serghi. S-a născut în anul 1907 la Constanţa. Prozatoarea, marcată pe viaţă de oraşul-port al Pontului Euxin, mărturiseşte în memoriile sale: ,,Marea e o prezenţă vie şi o prezenţă de vis. Valurile care se izbeau cu disperare de stânci, nisipul, aur încins, dimineţile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul şi, în centru, statuia lui Ovidiu, totul era făcut să incite, să neliniştească, să tulbure, să şlefuiască sufletul unui copil".

A urmat clasele primare la Constanţa şi Bucureşti, trăind şi experienţa refugiului în timpul celui de-al doilea război mondial. ,,Despărţirea de mare, din cauza refugiului, a fost un şoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria."

ÎNDRĂGOSTITĂ DE CEL CARE A VĂZUT IDEI
O tânără cu o sensibilitate ieşită din comun, viitoarea scriitoare urmează la Bucureşti Facultatea de Drept, practicând apoi, pentru un timp, avocatura. Cella Serghi a mărturisit că cel care a determinat-o să scrie a fost Camil Petrescu. Nu ştim în ce formă s-a concretizat imboldul (ambiţie, empatie, mimetism sau doar îndemn verbal), cunoscut fiind faptul că autoarea a fost îndrăgostită devastator de scriitorul care a văzut idei.

Căsătorită în acelaşi timp cu inginerul Alfio Seni (adversar la cronofage şi prelungi partide de table al lui Camil Petrescu), Cella Serghi făcea tot ce îi stătea în puteri pentru a-i fi în preajmă scriitorului. "Totul îl interesa pe Camil Petrescu. Pe mine, doar el", scrie cu sinceritate copleşitoare prozatoarea. Şi-a dorit să divorţeze, visând la căsătoria cu Petrescu. Vis neputincios, volatilizat în durere pe viaţă... Marele scriitor îşi asumase celibatul.

Nu ştim dacă celibatul a fost o opţiune sau o consecinţă, nici ce simţea cu adevărat pentru ambiţioasa lui prietenă, cea care îl caracteriza: "E sigur de el şi ironic. Sigur şi trist". Într-un interviu acordat târziu, spre finalul vieţii sale, Cella Serghi înţelege şi acceptă: ,,Camil vedea idei. Eu vedeam fapte".

ROMANTISM LIRIC ŞI ANALIZĂ LUCIDĂ
Cert este că primul roman al Cellei Serghi, "Pânza de păianjen", a fost recomandat publicului de trei grei ai literaturii: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu şi Mihail Sebastian. Încurajată şi de însuşi Eugen Lovinescu, care a invitat-o să citească la Cenaclul "Sburătorul", unde va lega multe prietenii literare, hotărăşte că destinul său va fi scrisul.

A publicat articole şi schiţe în publicaţiile vremii. Romane semnate Cella Serghi, "Pânza de păiajen", "Cartea Mironei", "Genţiane", "Această dulce povară, tinereţea", au fost bine receptate de publicul cititor, toate fiind reeditate. Popularitatea de care s-a bucurat scriitoarea în perioada interbelică este argumentată şi de interesul pentru cărţile sale, cerute, deci retipărite.

Construite în mare parte pe experienţa autobiografică, romanele sale forează interiorul feminin printr-o scriitură naturală, sinceră, firească. Cella Serghi s-a aflat într-un anume sincronism cu literatura europeană, care impunea la acea vreme o direcţie către literatura de introspecţie, către încercarea de a explica dramele sufleteşti individuale.




Cărţile Cellei Serghi conţin fuziunea între romantismul liric şi analiza lucidă. Personajele-eroine poartă în fiinţa lor destine rare, încărcate de mister şi de mesaj, captivante. Sunt femei complexe, curajoase pentru rigorile impuse atunci de societate, rebele, fremătând către sclipire în spirit, chiar dacă uneori cochete şi frivole în exterior. Depinde de receptor sau, cum spunea George Călinescu: "În aşa oglindă, aşa portret".

Asupra Cellei Serghi s-a aşezat suspiciunea că va rămâne autoarea unei singure cărţi, "Pânza de păianjen", taxată drept carte-jurnal care conţine doar material autobiografic.

"Răuvoitorii mă dibuiseră. (...) Exista numai furia mea reţinută împotriva acelora care se mirau de succesul cărţii mele, de parcă l-aş fi câştigat la loterie. Dar anii în care am scris, nopţile nedormite, camera mobilată în care gazda îmi schimba mereu becul, până ajunsese la lumina unei candele? Dar călătoriile în jurul odăii, în faţa aceloraşi fotografii despre care nu ştiam nimic?" Aceste frământări ale autoarei au ajuns la noi prin postfaţa cărţii "Mirona", aflată în 1975 la a doua ediţie, publicată de Editura Minerva.

CUM SE SCRIE O CARTE
În 1950 apare volumul "Cad zidurile", roman refăcut în 1965, cu titlul "Cartea Mironei", iar din 1972 se va numi doar "Mirona".

Ovidiu S. Crohmălniceanu scria în Viaţa Românească din august 1967: "Mirona creşte într-o familie care trăieşte într-un ritm matriarhal. Străbunica, bătrâna Caţian, stăpâneşte cu autoritate nediscutată şi sgârcenie o casă plină de femei acrite. Mirona are realmente gustul scrisului şi priveşte viaţa din jur ca material virtual al viitoarelor cărţi...".

Viaţa trăită, palpitândă, cu mari iubiri dincolo de disperări şi de răni, este chiar cartea pe care Mirona vrea să o scrie. Cartea despre cum se scrie o carte. Mirona este spintecată de o urgentă nevoie de comunicare, de descătuşare, de adevăr, de libertate şi de iubire. Mirona trăieşte pe viu morţile absurde din primul război mondial, cu tot ce presupune orice război între semeni: oroare, cruzime, frică, dezaxare şi nedreptate.

Parcursul existenţial al Mironei, trăit la intensităţi paroxistice, cunoscând vibraţii de mare înălţime spirituală, dar şi deşertul sufletesc se transformă, printr-o alchimie cunoscută doar celor aleşi, în creaţie literară, apoi în carte. În roman, romanul unui jurnal.

Mirona este personajul-martor. În fiinţa ei, ceva se răsuceşte dureros şi totodată nespus de plăcut. Corzile sufletului îi sunt atinse de arcuşuri fermecate. Şi atunci, mângâind în gând viitoarea carte, numeşte durerea fericire.

"Întrebată deseori care e cartea mea preferată, de care dintre eroinele mele mă simt mai legată, am răspuns fără ezitare: Mirona. Poate fiindcă mai mult pentru ea am suferit, pentru această carte pe care am scris-o împreună în nopţile în care timpul parcă înceta să mai curgă în clepsidră...", ne spune Cella Serghi.

Suverană peste o biografie sentimentală contorsionată, Cella Serghi îi livrează Mironei ipostaze sentimentale de colecţie. În încercarea de a-l uita pe Ştefan, prima ei iubire, Mirona plonjează în braţele lui Gion.




Acesta se îndrăgosteşte de ea simplu şi curat, o consideră împlinirea unei dorinţe foarte vechi... Simţind o ameţitoare şi alintată dorinţă de descătuşare şi de căutare a unui alt climat, Mirona se smulge din braţele pătimaşe ale lui Gion şi îl părăseşte. Cu remuşcări sau fără, îi scrie din depărtări, într-un târziu, o ilustrată cu următorul conţinut: "Tăcerea ta îmi impune. Ceea ce ai tăcut, Tristan, înţeleg şi tac tot ceea ce tu nu ai priceput". Mirona zilelor noastre ar fi scris mai simplu, un sms. Profund, desigur, pentru că scriitoarele sunt cel mai adesea sclave ale cuvintelor.

DIN SUFERINŢĂ S-A NĂSCUT MIRONA
Mirona este o fată cu fruntea plecată peste foile albe, la masa de scris, care înfruntă viaţa precum un soldat războiul şi care a învăţat o lecţie preţioasă: că atunci când inversezi binoclul, scena se depărtează neverosimil de mult. Mirona merită să fie cunoscută, citită, iubită.

"Cartea Mironei" este un dar nepreţuit pentru cei care nu uită că ridurile sunt doar tatuaje ale timpului. Fie că sunt pe chip sau în suflet, ele nu ucid nici bunătatea, nici senzualitatea. Este un roman care poate renaşte în cititorul matur senzaţiile trăite cu zeci de ani în urmă, la prima lectură. Este, de asemenea, un roman esenţial pentru oamenii tineri şi foarte tineri, cei mulţi care nu apar la televizor, dar care fac prin spiritul lor lumea mai puternică.

Ne rămâne doar să o credem pe cuvânt, să o înţelegem şi să o aplaudăm pe Cella Serghi:
Cu preţul suferinţelor pe care le binecuvântez s-a născut Mirona. I-am transmis durerea şi bucuriile mele, blestemul şi fericirea de a fi scriitor, curajul de a pierde azi pentru a câştiga mâine. Fiindcă atunci când se termină cartea fiecare simte că există un mâine, că azi e doar o repriză într-un meci care va fi câştigat".

DESPRE CELLA SERGHI, CU JALE ŞI CIUDĂ...
Scriitoarea a trăit până în ultima clipă într-o casă din Bucureşti, printre tablouri, cărţi, fotografii, amintiri, într-un inexplicabil anonimat. În 1992 avea optzeci şi cinci de ani. Fără două luni, atunci când s-a stins din viaţă... Intrase într-un con de umbră, iar istoriile literare apărute în ultimii ani au ignorat-o cu desăvârşire.

Mirone şi Diane Slavu vor mai fi. Iar Balcicul, atât de iubit de Cella Serghi, va respira mereu graţia Reginei Maria, cea care împodobeşte suveran oraşul de calcar şi argint marin... Îi datorez Cellei Serghi dragostea pentru acest oraş cu tradiţie şi impact asupra elitei intelectuale româneşti din perioada interbelică. ,,Şcoala de la Balcic" a fost terapia de şoc prin care s-a emancipat pictura românească. Iar Cella Serghi ştie, a fost atunci acolo... Mă voi duce să îi caut urmele prin grădinile Reginei...

De o vreme, Cella Serghi ne priveşte doar din celebrul său portret pictat de Magdalena Rădulescu. Ochii săi din tablou nu ne spun unde i se află manuscrisele, arhiva, fotografiile... Nu, nu are casă memorială. Mi-e jale şi ciudă că nu am aflat nici unde şi-a aflat odihna veşnică. Dacă cineva ştie, să ne spună şi nouă, celor care i-am adia somnul cu flori de genţiane...