Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sala delle Asse din Castelul Sforza din Milano s-a deschis pentru public. Este una dintre cele mai interesante propuneri, între multe altele ce se desfăşoară pentru celebrarea a 500 de ani de la moartea lui Leonardo da Vinci, oferind posibilitatea de a descoperi o operă fastuoasă şi mai puţin cunoscută a artistului. Până în ianuarie 2020, sala din Turnul „Falconiera” a castelului va putea fi vizitată. În ea se află o instalaţie multimedia, Sub umbra lui Moro. Sala delle Asse.
Datorită unei viziuni perspectivale şi unui itinerariu articulat, proiectul expoziţional de la Milano, realizat cu susţinerea Fundaţiei Cariplo, permite surprinderea complexităţii decoraţiei pe care a proiectat-o şi a executat-o parţial Leonardo pentru sala învestită de Lodovico il Moro cu funcţia de celebrare a sa, cu ocazia ceremoniei de Curte desfăşurate cu puţin timp înainte de fuga sa la venirea armatei franceze, în 1499. Ca şi Cina cea de taină de la Santa Maria delle Grazie, opera se află în sediul ei original, încă în sintonie cu interiorul complex al castelului.
Epoca în care Leonardo a intervenit era una dintre cele mai înfloritoare ale Ducatului milanez. Ales ca nou sediu al Curţii, locul a fost transformat din fortăreaţă pe jumătate ruinată într-o reşedinţă seniorială care, în cursul dinastiei Sforza, a devenit din ce în ce mai luxoasă, oglindă a înclinaţiei ducilor care s-au succedat din perioada goticului târziu până la expresia unei viziuni formale renascentiste odată cu Ludovico Moro.
În concordanţă cu alegerile Ducelui, decoraţia sălii, proiectată de Leonardo, prevedea transformarea spaţiului arhitectonic într-o grădină ideală. Formată dintr-o serie de arbori pictaţi pe pereţi, ale căror frunze se uneau în partea de sus pentru a constitui o unitate armonioasă a secvenţei perfect ritmate de tulpini, dar capabilă să îndepărteze, prin iluzie optică, pereţii sălii şi să creeze efectul unei vitalităţi continue a naturii. Dar, proiectul a fost realizat numai parţial.
Alături de deschiderea Sălii delle Asse, este propusă încă o expoziţie de desene semnate de Leonardo da Vinci şi de alţi artişti contemporani lui, cum ar fi Piero di Cosimo şi Dürer, provenind din importantele fonduri ale Colecţiei Regale de la Windsor şi celei de la Luvru, desene concentrate pe reprezentarea naturii.
În plus, un pavilion vegetal, inspirat de plantele lui Leonardo, se află în spaţiul Curţii Armelor şi un parcurs multimedia al oraşului Milano din timpul lui Leonardo este găzduit în Sala Armelor. În concluzie, prin cheia naturii sunt oferite itinerarii diverse, menite să prezinte relaţia dintre Leonardo şi Milano la sfârşitul primul său sejur, care a durat aproape 20 de ani, la curtea Familiei Sforza, în perioada în care lucra la decorarea pereţilor sălii (1498-1499), după ce terminase Cina cea de Taină şi o serie de portrete extraordinare, cum ar fi Muzica, Doamna cu hermină şi Frumoasa Fierăriţă, şi după ce lucrase la numeroase propuneri ale familiei Sforza ca sculptor, inginer şi urbanist.
Întregul program este dezvoltat în concordanţă cu metoda lui Leonardo, care tindea să evoce procesul de continuă evoluţie a naturii, aşa cum apare în diferite picturi ale sale (cele două versiuni al Fecioarei cu stânci şi Gioconda), în multe desene, şi cum declara el însuşi în notele din Tratatul despre Pictură în care o secţiune este dedicată reprezentării naturii. Printre temele alese, spectru al universalităţii lui Leonardo, care a fost om de ştiinţă, desenator, artist, inginer, constructor de maşini, muzician şi încă multe altele, se află şi folosirea desenului şi picturii ca instrumente de cercetare ştiinţifică a fenomenelor naturale. Iubitor al experimentelor, Leonardo, care se consacrase până în acel moment cu opere figurative – scene sacre, portrete de curte şi chiar caricaturi – lucrând mai ales asupra dorinţei de a prezenta caractere prin expresiile figurii şi de a insera figurile în spaţiu şi în lumină (ca în Cina cea de Taină), se concentrează acum asupra naturii, menite să reprezinte puterea lui Ludovico Moro.
Sala şi-a luat numele de la o placare cu lemn, executată în 1473, în timpul domniei lui Galeazzo Maria Sforza (fratele lui Ludovico Moro) menită, probabil, să asigure temperatura ambientală la baza Turnului Falconiera, orientat spre nord-est. Umiditatea provenintă din şanţul care înconjura castelul era cauza daunelor care, împreună cu neglijenţa atestată de documentele istorice, repictările şi vechile restaurări defectuoase, au afectat opera maestrului.
Dificultăţile proiectul lui Leonardo, care n-a mai fost terminat din cauza cuceririi Ducatului de către francezi, începuseră la puţin timp după demararea lucrărilor în aprilie 1498, când, graţie unui schimb epistolar al lui Gualtiero di Bascapé cu Ludovico Moro, aflăm că Leonardo credea că va sfârşi lucrul la începutul lui septembrie. Artistul garanta că schelăria nu va împiedica oaspeţii să se bucure de frumuseţea sălii. Alegerea unei decoraţii cu duzi ascundea scopul curteanului de a-l celebra pe Moro ca o expresie a forţei (plantele ca nişte coloane, după un model iniţiat de Vitruviu şi de Alberti, reluat şi de Bramante în arcadele de la Sant’Ambrogio de la Milano) şi ca strateg al administrării Ducatului prin promovarea industriei mătăsii. Chiar şi inscripţiile din medalioanele bolţii fac aluzie la politica sa filoimperială, realizată datorită căsătoriilor şi alianţelor. Titulatura de Sala Moro este documentată deja în 1498 de Luca Pacioli şi confirmată în 1511, când este amintită cu apelativul „de moroni”.
Castelul, după ce a fost folosit ca fortăreaţă, închisoare şi cazarmă în timpul dominaţiilor străine (Franţa, Spania şi Austria) şi după ce a fost cedat în 1893 de Ministerul Apărării oraşului Milano, a făcut obiectul unei restaurări conduse de Luca Beltrami şi realizate, pentru sală, de Ernesto Rusca. De-a lungul secolelor, locul fusese adaptat şi mai ales văruit cu mai multe straturi. Opera lui Rusca se dovedeşte mai curând o mizerabilă intervenţie de repictare; Beltrami a subevaluat ca operă din secolul al XVII-lea o mare monocromie naturalistă, un fragment ce avea să fie recunoscut drept leonardesc mulţi ani după aceea şi care a devenit adevărata preocupare a cercetărilor moderne.
Pus în lumină şi recunoscut la adevărata sa valoare de Costantino Baroni, director în perioada postbelică, a fost izolat în timpul unei replacări cu lemn a locului, proiectate de studioul BBPR cu prilejul redeschiderii Muzeului Castelului în 1956, când s-a decis şi restaurarea picturii de către Ottemi Della Rotta.
Actualmente, sala este un şantier, restaurarea marelui fragment monocrom de la baza arborilor a fost aproape terminată. În rest, a fost îndepărtată repictarea plantelor de pe pereţi şi a frunzelor de pe boltă de teamă că se va pierde pentru totdeauna amintirea părţilor originare, unele poate complet distruse, în timp ce de sub albul banal dintre o plantă şi alta au fost recuperate fragmente inedite de schiţe ale lui Leonardo.
Restaurarea în curs, sub conducerea Michelei Palazzo şi a Francescăi Tasso, cu intervenţia Oficiului Pietrelor Dure din Florenţa, a început efectiv în 2013 cu un vast comitet ştiinţific şi o campanie de cercetare a arhivelor, condusă de Carlo Catturini, dar a fost demarată în 2006 cu studiile de bază întreprinse de Maria Teresa Fiorio şi realizate de Anna Lucchini.
Plasată în partea inferioară a unghiului estic al sălii, marea monocromie, în sfârşit restaurată şi vizibilă, este desenată cu efecte de sfumato şi umbre în cărbune, într-o manieră rafinată şi detaliată. Ea reprezintă o încrengătură de rădăcini puternice, supradimensionate faţă de natură, ca şi cum ar fi expresia forţei primordiale. Pentru a reda forţa rădăcinilor, cu o imaginaţie bazată pe experienţa ştiinţifică, Leonardo a vizualizat un fel de secţiune a straturilor geologice ale pământului străpunse de vigoarea excrescenţelor vegetale capabile să pătrundă prin venele pietroase ale subsolului. Deşi limitată, această porţiune este totuşi suficientă pentru a ghici că în proiectul maestrului rădăcinile ar fi trebuit distribuite în întreaga sală, ca o evocare a forţei şi a puterii.
Dacă proiectul complet al lui Leonardo ar fi fost terminat, el ar fi devenit o piatră de hotar, depăşind orice invenţie a secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, nu numai prin unitatea spaţialităţii prin viziune ştiinţifică, dar şi în antiteză cu cultura dominantă care punea omul în centrul istoriei, folosindu-se de metafore mitologice, prin prezenţa totalizantă a naturii, considerate de el unica protagonistă. Este, poate, moştenirea cea mai importantă a lui Leonardo.
