"Nichita se juca pe sine însuşi"

Despre Nichita Stănescu poveştile nu se vor sfârşi nicicând. Este poetul magic, care s-a izbit "cu tâmpla de stele" în căutarea fericirii, s-a aşezat ca o mirare pe visele despre cuvânt ale limbii române şi le-a visat el pe toate pentru secolele care vor urma, a sărutat timid talpa piciorului poeziei române, făcând-o să şchioapete puţin printre stele. Pe drum, s-a întâlnit cu muzica lui Nicu Alifantis. Şi Nicu Alifantis şi-a amintit o seară din alt veac în care Nichita reinventa limba română...

Jurnalul Naţional: Cum vă amintiţi prima dvs. întâlnire cu Nichita Stănescu? Cu poezia lui şi cu omul Nichita Stănescu?

Nicu Alifantis: Cu poezia a fost demult. Nu-mi amintesc exact care a fost prima întâlnire, cert e că mi-a plăcut din clipa în care l-am citit. Şi n-avea cum să nu-ţi placă pentru că poetul Nichita era un artist cu totul şi cu totul deosebit, care dăduse o cu totul altă valoare literelor, cuvintelor, sensurilor, modificase într-un fel tot ce aveam noi în minte despre cum sună în poezie limba română. Şi dintr-odată ne-am dat seama că totul era altceva.

S-au dărâmat toate regulile, toate canoanele. Toate şabloanele clasice se sfărâmaseră în clipa aia. Apoi am avut şansa să mă intersectez cu el prin câteva spectacole de muzică şi poezie şi eram fascinat, pentru că Nichita era deşi mare, impozant, culmea, degaja o mare blândeţe şi o mare energie pozitivă în jurul lui. Iar pe mine, recunosc, mă emoţiona foarte tare şi mă intimida extrem de mult.

Din cauza asta cu greu am putut să intru în contact direct cu el, până când, într-o seară, s-a întâmplat la Florin Zamfirescu acasă... Eram invitat la ziua lui, iar printre invitaţi era şi Nichita. Îmi amintesc că avea o mână în ghips şi era într-o polemică, ce a durat o viaţă întreagă între el şi Sorin Dumitrescu.

 

Era generos şi intransigent

Drept pentru care am asistat fascinat la argumentele pe care şi le dădeau unul altuia, era un schimb de argumente aproape sportiv, cu o bărbăţie extraordinară şi am realizat că atunci pot să întrevăd aşa printre cuvinte, să cunosc omul Nichita care era extraordinar de generos, prietenos, ferm totodată, intransigent, hotărât şi argumentat hotărât, nu făcea nici o afirmaţie fără să n-o argumenteze, era cu totul şi cu totul deosebit.

Atunci m-a rugat să-i cânt câteva cântece şi i-am cântat inclusiv poeziile lui. L-am simţit nu că nu-i plac, dar că nu rezona cu adevărat... Eu ştiam de fapt de ce nu rezonau aşa cum m-aş fi aşteptat. Mă aşteptasem să pice pe spate, să zică: "Mamă, ce frumoase sunt!". Totuşi nu asta a fost reacţia, într-un fel argumentată şi justificată, pentru că Nichita avea foarte tare în minte şi-n ureche muzica făcută pe poeziile sale de Augustin Frăţilă.

Ei făcuseră şi un disc împreună, erau şi foarte buni prieteni şi atunci, automat, muzica poeziilor sale era asociată cu ce făcea Frăţilă. Eu veneam cu o cu totul şi cu totul altă propunere, care probabil l-a derutat. Mi-a zis atunci, cântându-i şi alte cântece, că cel mai tare îi plac de la mine cele două cântece pe Bacovia, respectiv "Decembre" şi "Rar" pentru că am abordat foarte pe gustul lui poezia lui Bacovia.

Mi-a şi spus: "Bătrâne, eu cred că Bacovia nu e deloc un poet trist". Şi, într-adevăr, aşa am gândit şi eu pentru că aveam şi mici ecouri din stânga şi din dreapta, plus că auzisem foarte multe poveşti despre Bacovia care, într-adevăr, nu era un om trist. Iar poezia lui cred că era o invenţie a lui, să pară tristă, să pară deprimantă, Dumnezeu ştie.

Greu de spus. Dar cert este că lui i-a plăcut foarte tare că eu am abordat, cel puţin în cântecul "Rar", versul bacovian cu totul şi cu totul altfel decât se aştepta toată lumea, cu mai mult umor, cu mai multă ironie şi chestia asta i-a plăcut foarte tare. Şi atunci, la un moment dat, în seara aia a scris acele... de fapt a spus acele versuri despre mine "Să smulgem fildeşii din Alifantis...".

Sigur că toate astea au rămas în timp, graţie lui Florin Zamfirescu, pentru că el înregistra toate aceste întâlniri cu Nichita şi e mare lucru pentru că s-au păstrat nişte momente fantastice. Şi iată că m-am numărat şi eu printre cei cărora cu generozitate le dedica vorbe spuse iscusit şi chibzuit, aşa cum numai el ştia să facă.

Cam asta ar fi despre Nichita, în rest nu-mi place să vorbesc foarte mult despre întâlnirile mele cu el, tocmai pentru că ţinând foarte mult la el şi ştiind cât de mare este şi cât de important pentru limba română, consider că aş face un lucru nedrept şi nu foarte frumos, din a-mi pune nişte lauri ai prieteniei cu el care nu cred că ar fi adevăraţi...

Apoi ne-am mai întâlnit, ne-am mai apropiat, din păcate prea târziu, pentru că el s-a hotărât într-o bună zi să ne părăsească... şi nu m-am putut bucura până la capăt de a-l cunoaşte aşa cum mi-aş fi dorit. Dar a fost extraordinar şi aşa, pentru că e un câştig deosebit să poţi să ai parte de ceea ce am avut eu.

"Versul lui mi-a sărit în ochi"
Cum s-au născut cântecele dvs.? Care a fost primul impuls să compuneţi pe versuri de Nichita?

Primul cântec pe versuri de Nichita s-a întâmplat cu ocazia unui spectacol de teatru montat la Galaţi de Nicolae Scarlat, "Rugăciune pentru un disc jockey". Şi acolo am compus cele două cântece, "Emoţie de toamnă" şi "Ce bine că eşti". Mai departe totul a venit de la sine, pentru că eu tot cântând pe versuri de poeţi într-o bună zi m-am apucat să citesc mai cu atenţie Nichita şi anumite versuri mi-au sărit în ochi foarte tare şi le-am pus pe muzică...

Întâmplarea a făcut ca multe să fie compuse pentru spectacole de teatru, dar după aia am făcut şi în mod special câteva cântece precum "Ploaie în luna lui Marte", multe s-au întâmplat în '88, pentru albumul "Piaţa Romană, nr. 9" şi după aceea a mai fost un album în '91 care se chema "Risipitorul de iubire". Acolo am făcut "De dragoste". Deci cam asta a fost povestea cu Nichita.

 

Care este cântecul pe care dvs. îl simţiţi ca fiind cel mai aproape de poezia lui Nichita?

Cred că "Emoţie de toamnă", cred că "Ce bine că eşti", cred că "Ploaie în luna lui Marte", cred că "Semn". Mi-e greu, nu ştiu ce să zic.

 

Şi care credeţi că i-ar fi plăcut lui cel mai tare?

Cred că i-ar fi plăcut cele pe care le-am făcut mai târziu şi n-a apucat să le asculte. Mai mult ca sigur că i-ar fi plăcut. Sau poate nu, Dumnezeu ştie! Repet, el avea prea tare în ureche muzica lui Augustin Frăţilă. Eu am venit cu o altă simţire, cu altă abordare, e firesc, fiecare trece prin filtru propriu orice poezie pe care o cântă.

Dacă iei o poezie şi pui 10 oameni să-ţi facă un cântec pe ea, ies automat 10 cântece diferite, chiar dacă textul este acelaşi, pentru că intervin personalitatea, gândul, filtrul, gândurile fiecăruia şi toate astea la un loc dau automat un alt produs.

 

Să respiri acelaşi aer cu el...
Care este imaginea care vă vine în minte cel mai repede când vă gândiţi la Nichita?

Atunci când l-am văzut stând pe scaun, cu mâna în ghips, agăţată de gât, cu părul foarte răvăşit şi încrâncenat în discuţia pe care o purta cu Sorin Dumitrescu. Aia e imaginea care mi-a rămas foarte tare în minte. Sigur că aşa ne-am tot văzut şi ne-am tot întâlnit. Dar aia e imaginea care pe mine m-a marcat foarte tare, seara aia, pentru că atunci am descoperit omul.

Până atunci ştiam doar poetul şi îl respectam foarte tare şi îl iubeam foarte tare. Dar în clipa în care am apucat o noapte întreagă să stau alături de el, să respir acelaşi aer cu el şi să aud tot ce spunea, atunci am descoperit omul extraordinar de bine şi mi-a plăcut al dracului de tare.

 

Ce era magic la el?

Nu ştiu. El însuşi. Transmitea ceva ce mi-e greu să descriu în cuvinte. Transmitea ceva anume, o stare, dar culmea, că era o stare foarte de bine şi foarte frumoasă, foarte umană, foarte firească, foarte adevărată. Eu pe Nichita l-aş da drept exemplu actorilor care se apucă să facă această meserie. Cum trebuie să joace un personaj... El se juca pe sine însuşi. Dar se juca foarte bine. Şi cred că de fiecare dată când se juca pe sine îşi juca altfel personajul.

 

Cum vă imaginaţi locul perfect în care să citiţi poeziile lui Nichita...

Cred că ţine de stare. Nu cred că există un general pentru a asculta ceva ce-ţi face plăcere, că e muzică, poezie, teatru radiofonic sau orice altceva, chiar şi să vezi un film, cred că ţine de starea unui om, nu cred că locul este important. Locul... ţine de o lume interioară care te poate face să te simţi bine într-un anume moment şi atunci să guşti pe deplin ceea ce vrei să asculţi.

 

Ce pierde esenţial cineva care nu-l citeşte pe Nichita?

Cred că pierde totul, în primul rând pierde limba română, lunecă pe lângă. Pentru că să-l citeşti pe Nichita, nu înseamnă neapărat să-i înţelegi poezia, sau să judeci, sau să confirmi, sau să afirmi sau să infirmi că este sau nu cel mai mare poet sau un mare poet... Greu de spus cel mai mare, e o treabă extrem de subiectivă. Dar eu spun cu mâna pe inimă că cel care nu a citit un vers de Nichita Stănescu a pierdut o bună parte din limba română, pentru că el, practic, după umila mea părere, a inventat limba română. A reinventat limba română.

 

Nichita spunea că "discreţia e vulgară, falsă, neadevărată şi snoabă şi că făcând cea mai sinceră confesiune rămâi poate mai discret decât dacă ai fi tăcut". Ce mărturisire i-aţi face dvs. lui Nichita?

Nu am suficiente cuvinte. Le-a luat el pe toate.

 

Dacă l-aţi reîntâlni acum...

Aş rămâne mut. N-aş mai avea cuvinte. E greu să vorbeşti despre Nichita, pentru că sentimentul pe care-l am eu în clipa în care trebuie să vorbesc despre Nichita este că mă simt inhibat de cum aş folosi cuvintele pe care ştiu că aceleaşi cuvinte el le-ar folosi cu totul altfel şi atât de bine, încât pe mine m-ar dezarma...