Paler, între a face şi a îndura istoria

"E o rană în scândura uşii unde-am bătut şi n-a răspuns nimeni. Deschideţi uşa cu grijă, să nu loviţi rana cu cheia", spune Octavian Paler în "Definiţia uşilor închise". Când rostim numele lui Paler, gândul se duce la domnul acela de o rară distincţie, pe al cărui chip se citea o adâncă tristeţe.

Domn care, împreună cu Ion Cristoiu şi Mihai Gâdea, realiza la Antena 3 o emisiune aşteptată, seară de seară, cu sufletul la gură. Mai târziu, am înţeles pricina tristeţii şi sensul vorbelor sale: "Ceilalţi lupi m-ar sfâşia dacă ar şti că urletul meu e în realitate un plâns".

BIOGRAFIE ŞI DESTIN
"Ce las în urma mea, un destin sau o biografie?" - iată întrebarea rostită de Octavian Paler. Întrebare pe care mulţi şi-au pus-o, la vremea lor, dar puţini i-au dat răspuns. Autorul "Vieţii pe un peron" este, cu siguranţă, unul dintre aceştia. Până la un punct, viaţa sa nu diferă de viaţa celor din generaţia căreia îi aparţine. Au fost, în ceea ce îl priveşte, anumite date care i-au conferit un contur aparte, inconfundabil.

Octavian Paler s-a născut la 2 iulie 1928, în localitatea Lisa din judeţul Făgăraş (azi, judeţul Braşov). În 1937 a absolvit şcoala primară în satul natal, fiind admis la Liceul Spiru Haret din Bucureşti. Cu numai o săptămână înainte de a absolvi clasa a VII-a, are un conflict cu directorul liceului, George Şerban, fratele mamei sale. Este obligat să se mute la Liceul Radu Negru din Făgăraş. Peste un an absolvă liceul, fiind declarat "Promovat cu laudă", dintr-o clasă cu 44 de elevi. Examenul de bacalaureat îl va trece la Sibiu. Urmează, simultan, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi cele ale Facultăţii de Drept din Bucureşti.

Peste ani, va evoca, nu fără doza inerentă de nostalgie, aceste vremi: "La 19 ani am fost în stare să dorm pe ziare, în prag de iarnă, în Gara de Nord, fără să mă sinchisesc de riscuri. Reuşisem la admitere la toate cele trei facultăţi unde dădusem examen, dar, tot aşteptând deschiderea cursurilor, nu m-am dus acasă. Apoi am amânat, din motive de economie, mersul la Lisa pentru vacanţa de Crăciun. Locuiam, provizoriu (c'est le provisoire qui dure), pe Strada Tufelor, cum se numea atunci. Coana Veta, originară din Liasa, îmi oferise posibilitatea să fiu al treilea chiriaş în singura ei odaie. O cămăruţă în care încăpeau două paturi".

În perioada 1965-1985, Octavian Paler a ocupat diverse funcţii de conducere în sistemul presei: vicepreşedinte al Comitetului de Radiodifuziune şi Televiziune (1965-1970); redactor-şef al cotidianului România liberă (1970-1983). Între anii 1974-1979 este membru supleant al CC al PCR, iar în perioada 1980-1985 este deputat în Marea Adunare Naţională. În ultima perioadă a regimului ceauşist, Octavian Paler devine "indezirabil", din cauza atât a criticilor la adresa politicii interne, cât şi opţiunilor sale pro-occidentale. Îi este stabilit domiciliu forţat şi i se interzice, totodată, să se manifeste în viaţa literar artistică.

Imediat după decembrie 1989, Octavian Paler va socoti de datoria sa să se afle în miezul evenimentelor culturale şi politice. Este membru fondator al Grupului de Dialog Social şi are o prezenţă redutabilă în presa liberă, în primul rând prin editorialele şi lucrările sale de poziţie civică, democratică. În ultimii ani de viaţă este tot mai dezamăgit de prestaţia clasei politice şi, în general, a celor în care investise încredere, fără a-şi vedea confirmate aşteptările.

"Mă îngrozesc - a mărturisit el cu puţin înaintea sfârşitului - ura, răutatea, plăcerea de a ridica stâlpi ai infamiei şi de a azvârli cu pietre". Şi, ceva mai departe: "Observ că se discută despre infern cu aerul că ne-am afla într-un semi-paradis, într-un purgatoriu. Oare se minte, azi, mai puţin decât înainte?". Moare la 7 mai 2007, cu două luni înainte de a împlini 81 de ani.

Dar dacă biografia lui Octavian Paler s-a întrerupt pe neaşteptate, destinul operei rămâne deschis. După cum deschise rămân şi întrebările sale esenţiale: "Ce ne mai solidarizează azi?" sau: "Mai există vreo valoare pe care s-o respectăm? Mai există ceva neatins de ură, de disoluţie, ceva care să nu te facă să te simţi insuportabil de singur?".

METAFORĂ ŞI SIMBOL
Despre romanul "Viaţa pe un peron", apărut în 1981 şi care vede lumina tiparului în noua serie a colecţiei "Biblioteca pentru toţi", a pronunţat consideraţii demne de toată atenţia criticul Daniel Cristea Enache, autor al unui remarcabil volum de convorbiri cu Octavian Paler: "Viaţa pe un peron" nu face excepţie de la regula stratificării epice şi supraetajării simbolice. Pe un plan redus al intrigii, scriitorul înalţă o construcţie speculativă în al cărei labirint urmează să intrăm.

Două personaje, un bărbat şi o femeie, se întâlnesc într-o gară părăsită, uitată de lume şi de trenurile pufăind liniştitor. (...) Romanul lui Ocatavian Paler răstoarnă perspectiva, construind şi analizând cu atenţie două personaje, ca să poată privi, prin ele, lumea".

De fapt, trenul este mai mult decât un personaj, este o metaforă şi un simbol în jurul căruia se orânduiesc, deopotrivă, viaţa şi visele celor două singurătăţi paralele, personajele cărţii. "Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am mai fi avut putere să ne urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuziat în aşteptare şi nu ne-a rămas nici o picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea trenului aşteptat.




Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să ne uităm după el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimele noastre puteri, să aşteptăm alt tren..."

Este, însă, Octvian Paler un scriitor care a pierdut trenul vieţii? Nicidecum. Mai drept ar fi să spunem că mai fiecare cumpănă de viaţă a omului s-a convertit într-o biruinţă a scrisului său. S-a înarmat cu răbdare, mai ales, cu puterea de a trece peste amărăciunile mărunte ale vieţii.

În felul său, "Decalogul" este un mic tratat de morală aplicată, pe care Octavian Paler l-a scris pentru sine şi pentru semenii săi: "Prima poruncă: Să aştepţi oricât./ A doua poruncă: Să aştepţi orice./ A treia poruncă: Să-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât cele care te-ajută să trăieşti/ A patra poruncă: Să nu numeri zilele,/ A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa./ A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu.

Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim./A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să se apere singur./ A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic./A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist./ A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă".

Acesta este decalogul unui om care a ştiut să aştepte, cu înţelepciune, alegând, cu mare cumpătare, între esenţial şi efemer, între aventura de dragul aventurii şi puterea de a arde pentru un ideal. Şi, mai ales, să aştepte, cu răbdare, un alt tren: "Viaţa însăşi este o succesiune de trenuri între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc înr-un tren...".

DON QUIJOTE NU FACE RATING!
"Omul - scrie cu tristeţe Octavian Paler - a intrat într-o eră a tehnoidolatriei, nu mai stăpâneşte el tehnica, ci tehnica îl stăpâneşte pe om. Omul are numai iluzia că vorbeşte cu lumea întreagă la calculator. El e de fapt singur". Iată cuvinte pe care nici un individ bine înşurubat în universul supratehnicizat şi ultraalgoritimizat nu le va primi decât cu un zâmbet condescendent. Cu toate acestea, pentru Octavian Paler - iubitorul de carte, de oameni şi de înţelepciune, există un personaj salvator.

Nu este un erou, decât dacă dăm termenului un alt înţeles decât cel demonetizat de telenovele şi filme horror. Este Don Quijote: "Acest bătrân Don Quijote, care pare bun de dus la azil, rezolvă, dacă ne gândim bine, cea mai însemnată problemă a filosofiei: restul vieţii". Şi autorul acestei nesperate întâlniri continuă pe un ton egal cu sine şi în deplin acord cu măsura tuturor lucrurilor: "Acest bătrân caraghios ne învaţă, dacă nu ne repezim să ne amuzăm de forma în care o face, că esenţialul în viaţă este să ai o convingere".

Convingeri care nu înseamnă, neapărat, simple marote sau idei primite de-a gata: "Esenţiale sunt ţelurile pe care ni le-am propus. Nimeni nu l-a putut opri pe Don Quijote să ia cu asalt morile de vânt. Nici râsetele, nici realismul celorlalţi. Nu cunosc un exemplu mai clar că poţi să fii un mediocru, că o viaţă poate fi împlinită nu numai printr-o reuşită, ci şi printr-un eşec".

Despărţirea de aspiraţiile meschine şi de lipsa de ideal pe care vremile profitului cu orice preţ le-au impus este totală şi definitivă: "Vă înşelaţi, cred eu, dacă vă închipuiţi că dragostea cavalerească mai e un subiect interesant într-o vreme ahtiată de pornografie. Lumea vrea să audă bârfe deocheate, secrete de alcov, nu tiradele unui bătrân nu prea zdravăn la minte, care umblă după năluci. Ca să folosesc o expresie la modă, Don Quijote "nu face rating". E doar celebru.

Romanul lui Cervantes e "citat", nu "citit". Tocmai de aceea, nu oricui îi este dat să fie un Don Quijote: "A te bate cu morile de vânt făcând calcule, gândindu-te la riscul că poţi să pari ridicol, transformă sublimul în stupiditate".

S-a vobit îndelung despre pesimismul lui Octavian Paler. El însuşi recunoştea: "Pesimismul este modul meu de a nu accepta să nu judec normal o anormalitate". Este, însă, Octavian Paler un pesimist înnegurat, fără orizont? Mai degrabă înclin să îl cred a fi un mizantrop bine temperat, care refuză ispita facilă a clipei, dând, astfel, câştig reflecţiei lucide a "spectatorului angajat": "Dacă nu pot să fac istoria, o îndur".