Poveşti pe înserate despre saşi

Într-o seară de luni, la Bucureşti s-a spus povestea ultimului sas. A unui om care spune despre el însuşi că nu există. Îl cheamă Helmuth. O întreagă expoziţie fotografică îi surprinde viaţa. Este liber sau prizonier în singurătate? Nici că-i pasă!

Institutul Cultural Român a ales să lanseze proiectul "Fotografia în cuvinte" cu o expoziţie şi o întâlnire inedită. Expoziţia "ultimul sas", de Harry Wallmen, în prezentarea lui Răzvan Voiculescu. Proiectul ICR, unde Jurnalul Naţional este partener media, îşi propune să-i aducă în faţa publicului larg pe cei mai cunoscuţi fotografi români. Cu expoziţii foto şi conferinţe deschise, programul "Fotografia în cuvinte" va aduce în faţa publicului oamenii din spatele lentilelor aparatelor de fotografiat.

O CĂLĂTORIE INIŢIATICĂ
Expoziţia ce-l are drept subiect principal pe sasul Helmuth Onghert are o poveste mai mult decât interesantă. Totul a plecat de la o discuţie. "Într-o călătorie cu trenul, cineva a povestit că undeva lângă Sibiu, la poalele Carpaţilor, există un sat în care nu mai trăieşte decât un singur om. Ultimul sas."

Pentru autor drumul către personaj şi întâlnirea cu el a fost, după cum singur recunoaşte, "o călătorie iniţiatică". Iar pentru personaj, contactul cu o lume din care a ieşit de mult. Mergând pe urmele lui, dai mâna cu Singurătatea. Te cinsteşti cu Ideea, prânzeşti cu Natura.

Un asemenea personaj nu întâlneşti mereu! Avem în faţa ochilor o poveste unică. Doi saşi, faţă în faţă. Fiecare cu o altă concepţie despre saşi, despre acest neam mândru ce a scris file importante din istoria Transilvaniei.

Harry spune despre el însuşi: "Nu m-am simţit niciodată prea mult sas, deşi nici prea român nu cred că sunt. Probabil e ceea ce simte orice corcitură".

Impresiile fotografului despre Helmuth, ca şi fotografiile pe care i le face, vin din diferite unghiuri. Prima impresie, puternică este cea fizică:

"Hainele murdare şi rupte atârnă pe el. În mână duce o pungă colorată şi o sticlă de plastic plină cu un rachiu tulbure. Imaginea mă izbeşte. A ajuns tot ceea ce saşii dispreţuiau. E murdar, neîngrijit, uşor ameţit şi singur. Doar ochii de un albastru incredibil sunt într-o discrepanţă totală cu tabloul general pe care îl oferă. Ferestrele sufletului său sunt încă limpezi, fără nici o urmă de praf".

Tonul impresiilor se schimbă însă, treptat. "Adevărul nu poate fi rostit decât de oamenii solitari. În timp ce ne îndreptăm încet spre casa lui, Helmuth ne spune că oficial nu mai există. De cinci ani nu mai are buletin.(...) Spre deosebire de restul civilizaţiei, Helmuth ştie că nu există, nu a existat şi nu va exista. E singurul. Restul sunt nemuritori.(...) Helmuth a trecut demult graniţele fixaţiilor săşeşti. E precum Zorba; viaţa nu are cum să existe în absenţa bucuriilor aduse de femei, chiar dacă doar pentru câteva momente.(...)"

Din priviri, din cuvinte, din fraze sau tăceri, Harry Wallmen ajunge să creadă că "Helmuth face parte din această categorie de făpturi translucide, în ciuda hainelor sărace şi a singurătăţii". În râsul sasului, Harry aude "toţi saşii care nu mai sunt saşi, pe toţi saşii care au dispărut ca un parfum care se pierde în vântul rece al serii".

PRIVIŢI LIBER
Luni seara, Răzvan Voiculescu a fost maestru de ceremonii pentru o întâlnire neconvenţională. Publicul adunat era format din fotografi, oameni obişnuiţi, jurnalişti, împătimiţi ai fotografiei şi... saşi! La început, cei prezenţi ar fi putut paria pe o discuţie despre fotografie, despre expoziţie, ce mai e nou sau care mai este starea fotografiei şi a fotografilor.

Nici pe departe! Îndemnaţi de Răzvan Voiculescu la discuţii libere, cei din sală au ajuns să discute despre saşi, civilizaţia acestora şi despre "ultimul om", două cuvinte devenite idee. O idee ce aduce în prima plan decăderea multor aşezări, oameni, tradiţii, culturi, obiceiuri. Eliberaţi de povara unui formalism "de adunare", cei prezenţi au ridicat din colb poveşti de mult uitate.

Ultimul sas de la Gherghel este ultimul sas al lui Harry Wallmen, dar nu este singur în condiţia lui de ultim bastion, de ultim om al unei lumi. Atâtea lumi singure sunt în lume, în România. Pe Helmuth, din nefiinţa căreia i s-a lăsat singur pradă, l-a scos Harry. Rămâne totuşi o întrebare. Pe cei ultimi neştiuţi, cine-i mai cunoaşte? Deasupra tuturor era Helmuth. Fotografiile lui aduceau urme de fiinţă. Acasă la Gherghel, luni seară el îşi trăia o altă zi din cele ce nu apar scrise nicăieri în lumea lui.

În Bucureşti, cu "Ultimul sas" făcea cunoştinţă o lume întreagă. Iar el, cu zâmbetul lui liber, cu ferestrele sufletului curate, de-un albastru incredibil, privea. Nederanjat de nimeni. Puteţi privi liber expoziţia lui Harry Wallmen. La Sediul ICR, până la 4 mai. Cum s-a încheiat manifestarea? Mai bine întrebaţi cum s-au despărţit Harry şi Helmuth. Oprim maşina în Bruiu. Helmuth coboară râzând în continuare, iar înainte să închidă uşa îmi spune în germană: "Să mai veniţi pe aici. Eu oricum sunt deja dus...".