Să ne cunoaştem scriitorii – Angela Marinescu

Printre reprezentanţii aşa-numitei “promoţii ’70”, prin care generaţia “neomodernistă” a lui Nichita Stănescu îşi definitiva fizionomia, Angela Marinescu este o personalitate care s-a menţinut mereu, şi la cote înalte, în pas cu vremea poeziei.

Rigoare şi obsesie

Printre reprezentanţii aşa-numitei “promoţii ’70”, prin care generaţia “neomodernistă” a lui Nichita Stănescu îşi definitiva fizionomia, Angela Marinescu este o personalitate care s-a menţinut mereu, şi la cote înalte, în pas cu vremea poeziei. Adică a reuşit să-şi păstreze, dincolo de unitatea de profunzime a unui univers imaginar original, şi o prospeţime, ca să spun aşa, de ultimă oră lirică. A putut deveni, astfel, şi un reper semnificativ al celei mai noi vârste poetice, zise “postmoderne”, în latura ei de accentuată miză pe autenticitatea trăirii, pe implicarea existenţială a scrisului, pe dialogul polemic cu convenţiile estetizante. Situate tipologic în aria unui neoexpresionism ce cultivă programatic manifestările exacerbate ale stărilor de spirit, textele sale traduc tensiunea rece a unei sensibilităţi ce nu-şi ascunde controlul raţional, excitându-şi revoltele şi exasperările “negre”, acţionând cu o precizie de “bisturiu” în decuparea imaginii pregnante, într-un  discurs poetic foarte atent articulat. Dacă în primele sale poeme, din Sânge albastru (1969), puteau fi identificate elemente din descendenţa unor Georg Trakl sau Else Lasker-Schüller, poeţi ai atitudinilor stilizat-contemplative pe fundal crepuscular, ilustrând o senzualitate cumva maladivă, constrânsă în grafia decorativă a imaginii, cărţile mai târzii (de la Structura nopţii, 1979, încoace) denotă agravarea stării de criză şi accentuarea efortului de disciplinare a fervorilor cărnii şi spiritului deopotrivă: “Sunt deţinutul cutremurat de ziduri. / Tăişul cuţitului meu devine un instrument spiritual perfect./ Setea îmi devine cel mai precis sentiment./ Cenuşa strivită devine limbajul meu/ Cel mai  complet şi mai necesar./ Neliniştea mea  înseamnă cea mai adâncă şi mai eficientă iubire”. Atmosfera lirică se întunecă, într-un spaţiu de “tensiuni concentrate” ale relaţiei cu sine şi cu lumea, marcate de “spasme” şi “stridenţe” ale trăirii, sub masca tragică de “intelectuală neagră”, construită cu “rigoare” şi “detaşare”. Dominantă în multe poeme, obsesia morţii se vrea atenuată de aţâţarea extremă a simţurilor, de înverşunarea cu care eul liric opune agresivităţii lumii propria energie, împinsă paradoxal către limitele autodistrugerii, replică a unei vitalităţi ce refuză orice limită. De aici şi puternicele accente tragice, deplasate uneori spre grotescul ce îngroaşă şi deformează liniile. În cărţi recente, precum Fugi postmoderne (2000) sau Îmi mănânc versurile (2003), frenezia trăirii, “visceralizarea poeticităţii” (Marin Mincu) capătă dimensiuni şi mai acute, marcând un antiestetism manifest şi opţiunea pentru un lirism al experienţelor individualizate, angajând patetic propria biografie a scriitorului.

CV

Angela Marinescu s-a născut la 8 iulie 1941 la Arad. Studii la liceul arădean “Moise Nicoară”, la Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj şi la Facultatea de Filosofie-Psihologie din Bucureşti. Versuri în vol. Sânge albastru (1969), Ceară (1970), Poeme (1978), Structura nopţii (1979), Blindajul final (1981), Var (1989), Parcul (1991), Cocoşul s-a ascuns în tăietură (1996), Skanderbeg (1997), Fugi postmoderne (2001), Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariţiei, Întâmplări derizorii de sfârşit (2006). Reflecţii şi confesiuni în Satul prin care mă plimbam rasă în cap (1997)  şi  Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003). (Ion Pop)

“o, privirea cum adânceşte./ cum îmbrăţişează/ cum îşi construieşte în creier/ funia îngheţată. cum se umplu de soare./ de lumina cerului./ cum refuză bolta. imaginea ei ascuţită./ cuţitul. vocea stranie a cuţitului./ amintirea sângelui,/ ceea ce nu poţi transfigura decât cu preţul vieţii/ lama de cuţit, muchea pe care/ vântul o-nnegreşte./ vântul plutind peste lume./ ştergând suprafaţa lacului. un cântec veşnic./ amintirea, azurul, actul halucinant./ obsesia morţii, a spasmului./ ţipătul ce se închide luând locul/ spaţiului. neant. marginea cuţitului./ a lacului, a privirii, a vântului.” (Blindajul final, 1981).