Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Format în ambianţa revistei clujene Echinox, în secvenţa ei “optzecistă”, Aurel Pantea ilustrează un fel de expresionism, sugerând o tensiune exacerbată a trăirii, transmisă corpului textual
Format în ambianţa revistei clujene Echinox, în secvenţa ei “optzecistă”, Aurel Pantea ilustrează un fel de expresionism, sugerând o tensiune exacerbată a trăirii, transmisă corpului textual, unei sintaxe greu de articulat, în care fiinţa e resimţită – cum ne spune un vers – ca “bâbâindu-se în limbaj”. Casa cu retori (1980) sugera deja această obsesie tematică. Tot ce ţinea de “retorică”, de emfaza discursivă (“peisajul buf din piaţa metaforei”), de fantazarea artificioasă (“lichenul obez al himerei”), era amendat ironic şi autoironic, nelipsind nici acizii sarcasmului. Faptul de a fi “mâncat doar litere şi texte” era contrapus “iadului plăcut al senzaţiei”: dacă poetul ştie că poezia se face cu cuvinte şi nu cu idei – cum spusese mai demult un Mallarme – el înţelege să le confere celor dintâi cât mai multă concreteţe senzorială, tratând concomitent elementele abstract-noţionale în regimul unor plasticizări îndrăzneţe, ce le asociază aceloraşi trăiri cvasiviscerale.
Imaginaţia devine astfel “măduvă aburind în întunericul din corp”, se vorbeşte despre “un potop de certitudini mocnite”, de “goliciunea orbitoare a pergamentelor”, de “cărţile care ne răsfoiesc ca pe flăcări răcite”. Celelalte volume, de la Persoana de după-amiază (1983), Negru pe negru (1993) sau O victorie covârşitoare (1999), aprofundează această tematică a corporalităţii obscure a limbajului. Aglutinare, confuzie, întuneric magmatic al eului, “întuneceala” unei “biografii grele” sunt elementele de mişcare şi atmosferă ce traduc stări de spirit mereu încordate în drumul către expresie: înfăţişările subiectului, “chipurile” şi “feţele” lumii se încheagă cu o extremă dificultate, încercând să se smulgă din starea amorf-indistinctă originară. “Crevase şi cheaguri”, o “hemoragie” de obiecte, din “venele fondului obscur”, “mama limbajului... şiroind de interjecţii”, “limbajele (care) îşi ridică feţele din mâluri pentru răsărituri semantice”, sugerează astfel de realităţi subliminale ale eului în stare de osmoză cu substanţa limbii. Se insinuează aici şi teroarea recăderii în starea de haos inţial a fiinţei şi expresiei, sub semnul “Nimicitorului mut”, al morţii. Din logica specifică acestei viziuni face parte şi un soi de dedublare a eului, care-şi trăieşte angoasele neînchegării în alternanţă cu efortul distanţării de sine, până la a se propune ca transcendenţă sui generis, devenită lăuntrică. Privirea din afară, controlând cristalizările trudnice ale perspectivei asupra lumii, e aceeaşi cu ochiul din lăuntrul făpturii care-şi consumă febril energiile în vederea structurării unei “sintaxe” relativ stabile. În acest du-te-vino tensionat, poezia lui Aurel Pantea conturează un profil de marcată forţă expresivă, originală în contextul poeziei româneşti actuale.
CV:
Aurel Pantea (n. 10 martie 1952, la Cheţani-Mureş). Facultatea de Filologie la
Cluj, (1972-1976). Redactor, ca student, la Echinox. Profesor la Borşa-Maramureş
şi Alba Iulia (1976-1983), corector la ziarul Unirea (1980-1984). În prezent,
conferenţiar la Universitatea din Alba Iulia, conduce, din 1990, revista
Discobolul. Poezii: Casa cu retori (1980), Persoana de după-amiază (1983), La persoana a treia (1992), Negru pe negru
(1993), O victorie covârşitoare (1999), Aceste Veneţii, aceste lagune (1999),
Negru pe negru – alt poem (2005). Eseuri: Poeţi ai transcendenţei pline (2003),
Simpatii critice (2004).
“Ce importanţă mai are că după ce scriu/ Se aruncă asupră-mi/ O negreală fără figură,// Poemul e un cer logic sub care/ lumea se desfăşoară dual, a prăda şi a fi prădat,/ Victima şi învingătorul,// Scapi sau nu scapi, într-o zi însăşi viaţa ta/ Va tulbura propoziţiile cuiva, probabil va fi seară,/ Nu vei fi cruţat, o să aştepţi mult timp/ Să intri, până nu va termina de scris/ Să ajungi să intri, să nu apuce să te înhaţe / Exteriorul, oralitatea cu mâinile însângerate” (La persoana a treia).
Rubrică realizată cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România
