Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Figură aristocratică, Mihai Zamfir s-a distanţat cu discreţie de epoca în curs. Mai întâi prin opţiunea pentru temele trecutului literar, fără însă a cultiva istoria literară propriu-zisă, ci străduindu-se a descinde în structurile intrinseci ale operei spre a realiza “o înţelegere stilistică a textului”.
Figură aristocratică, Mihai Zamfir s-a distanţat cu discreţie de epoca în curs. Mai întâi prin opţiunea pentru temele trecutului literar, fără însă a cultiva istoria literară propriu-zisă, ci străduindu-se a descinde în structurile intrinseci ale operei spre a realiza “o înţelegere stilistică a textului”. Perspectiva metodologică de care îşi propune a se sluji este “stilistica diacronică”, sintagmă aparent contradictorie, ilustrând însă, după cum ne încredinţează, “o veche aspiraţie a formaliştilor ruşi şi a structuraliştilor din toate şcolile”, aceea de-a reduce operele, autorii, direcţiile la “o formulă cât mai simplă cu putinţă”. Aşadar o intemporalizare fie şi relativă, un soi de heraldică hermeneutică. Aristocraţia însemnând fixare, respingere a devenirii ca “varietate deconcertantă”, Mihai Zamfir propune o serie de “modele deductive” imune la cronologie, forme oarecum stabile, cărora li se urmăreşte viaţa internă. Fie că e vorba de “Proza poetică românească în secolul al XIX-lea” ori de “Poemul românesc în proză” ori de “Cealaltă faţă a prozei” autohtone ori de “Formele liricii portugheze”, exegetul se exercită în sensul stabilirii unor constante prin mijlocirea cărora socoteşte că ar putea fi abordată mai convenabil complexitatea operelor, inepuizabila semnificaţie a concretului lor. Cu o calmă pasionalitate, domnia sa caută “cifrul” acestora, faţa lor invizibilă. Nefuncţionând o regulă prestabilită, “cifrul” în cauză e de natura unor figuri stilistice, a codurilor retorice, a unor fixaţii gramaticale, dar şi a unor teme cu o reverberaţie în întreg corpul creaţiei cercetate, ceea ce reprezintă, desigur, o atenuare a rigidităţii structuraliste. E însă de reţinut mereu această privire de sus, ce doreşte a discerne factorii “eterni”, a stabili genealogiile adecvate. Înaintaşul spiritual cel mai apropiat e secolul al XIX-lea, “naiv”, dar nespus de fecund, constituind laboratorul în care s-a ivit secolul al XX-lea, “esenţial”. Împrejurarea că Mihai Zamfir a optat pentru stilistică în ultimii ani ai regimului comunist posedă şi ea o raţiune disociativă. Era vorba de un “refugiu”, întrucât sub pretextul unei “pseudoştiinţe” se puteau strecura “adevăruri esenţiale privitoare la literatura noastră contemporană”, ca şi de o “disperare”, căci în acel răstimp se ajunsese în România la “un stadiu al insuportabilului politic şi social” care avea nevoie de-o răbufnire, fie şi mascată. Nobleţea structurală a teoreticianului se conjugă astfel cu o reacţie de împotrivire la anomalie, cu un caracter cvasigeneral. “A lua apărarea celor nedreptăţiţi, fie şi postum – iată ce s-ar putea numi o vocaţie”, declară exegetul, cu un deplin alibi moral. Doct, elegant, strălucitor în speculaţiile-i uşor melancolice, Mihai Zamfir e una dintre figurile de căpetenie ale eseului românesc de azi. Nu-l putem trece cu vederea nici în postura de romancier, nutrită din aceeaşi substanţă subtil-intelectuală ce se dizolvă în reverie.
CV
Născut la Bucureşti în familia unor funcţionari. După absolvirea Facultăţii de Litere, în 1962, cu media 10, devine asistent la Catedra de literatură română. După un stagiu în Franţa, unde îşi pregăteşte teza de doctorat cu profesorul Pierre Guiraud, revine în ţară (1967)
şi îşi susţine teza (“Proza poetică românească în secolul al
XIX-lea”). Printre cele mai importante volume, menţionăm: “Imaginea ascunsă.
Structura narativă a romanului proustian” (1976), “Poemul românesc în proză”
(1981), “Formele liricii portugheze” (1985), “Cealaltă faţă a prozei” (1988), “Din
secolul romantic” (1989) etc. Profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti.
Ca romancier, a publicat până acum: “Poveste de iarnă” (1987), “Acasă” (1992),
“Educaţie târzie” (vol. I, 1998; vol. II, 1999), “Fetiţa” (2003), “Se înnoptează.
Se lasă ceaţa” (2006).
În ordine practică, poezia nu serveşte, aparent, la nimic. Dar când nimic din limbajul uman nu mai este de folos, rămâne cu noi pe lume doar poezia; este singura formă demnă de vorbire articulată înaintea unei lungi tăceri, înaintea tăcerii definitive.
• Rubrică realizată cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România
