Sunt "locuit" de Bacovia de câteva decenii

Despre George Bacovia şi ce înseamnă el pentru literatura română - dar nu numai - ne-a acordat un interviu cel care semnează prefaţa volumului de versuri "Plumb", ce apare în colecţia Biblioteca pentru toţi: poetul, eseistul şi jurnalistul Dinu Flămând.

Jurnalul Naţional: Într-un clasament publicat acum patru ani în "România literară" şi realizat de 34 de critici literari, Bacovia s-a situat pe locul al treilea în topul celor mai buni 10 poeţi români din toate timpurile. Dumneavoastră pe ce loc l-aţi plasa, având în vedere concurenţa redutabilă asigurată de Eminescu, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu etc.? Motivaţi alegerea.

Dinu Flămând: Cu toţii sau aproape cu toţii, pe locul întâi, alături de Ion Barbu! Dar nu în acest tip de clasamente interjudeţene ziaristice... Ei sunt alergători lenţi, contează cât de mult stau în cursă, nu cine ajunge primul la nu ştiu care linie de sosire. S-ar putea ca această linie să fie chiar vesela uitare, acolo unde aplaudă grupaţi atâţia spectatori care au citit poezie numai siliţi de programa şcolară, niciodată pentru sufletul lor...

Ce a însemnat poezia lui Bacovia pentru literatura română, la momentul în care a fost scrisă?
    
Nu mare lucru, deşi nuditatea sentimentelor din textele sale condensate a impresionat de la bun început. Mai apoi l-au copiat mulţi, descriind provincii ploioase sau simulând leşinuri simboliste. Dar abia mai târziu a fost percepută adevărata dimensiune tragică, inimitabilă, a poeziei sale. Una drapată, e drept, în faldurile grotesc-ceremonioase ale decadentismului european, dar sincronizată direct cu  o experienţă estetică europeană de o complexitate nebănuită. Chiar dacă nu participa la bătăliile doctrinare ale simbolismului, Bacovia se situa de la bun început în miezul acelei interogaţii existenţiale care îi cerea artei să salveze individul de singurătate sau să îl împace cu propria lui natură dilematică.

Vreţi să puneţi accentul pe dimensiunea europeană a lui Bacovia, deşi din  simbolism el pare să fi luat numai ceea ce i-a convenit, iar teoriilor simboliste le-a preferat explicaţii sentimentale sau conjuncturale?

Exact! Eu însumi, care sunt "locuit" de Bacovia de câteva decenii bune, am crezut că el era un simbolist diletant. Şi poate mai mult şi mai particular român, decât european, internaţional. Dar am recitit cu alţi ochi şi puţinele lui texte teoretice, şi alte documente ale decadentismului "fin de siècle", pentru a constata că, de fapt, Bacovia, face parte dintr-o foarte interesantă pleiadă internaţională, care deschide decadentismul târziu spre lirica postbelică. Există câteva cazuri similare în Portugalia (Pesanha), în Brazilia (Augusto  Dos Anjos), în Rusia şi prin ţările baltice - pe care însă nu le evoc în această prefaţă - dar care îl plasează pe Bacovia într-un context  ce va trebui să fie studiat, cândva. Prea avem impresia că ştim totul despre poezia "atât de simplă" a lui Bacovia...

Care mai e azi relevanţa poeziei lui Bacovia? Prin ce-l atrage irezistibil pe tânarul de 16 ani şi pe acela care de zeci de ani îl tot citeşte?

Nu cred că e o poezie pentru tineri. Deşi pe mine m-a "parazitat" încă din liceu. Sub influenţa lui am scris o poezie despre "cimitirul" internatului şcolar în care mă aflam, la Cluj. Dar el a stăpânit, ca nimeni altul, secretul "sincerităţii", făcând un imens serviciu poeziei: el retrage din text "arta", artificiul,  şi creează iluzia că asemenea tip de confesiune existenţială e accesibilă tuturor, pe cale spontană.

Dincolo de sinestezii (sau poate datorită lor), poezia bacoviana a fost pusă pe muzică mai des decât a multor simbolişti. Este unul dintre poeţii cei mai "cântaţi" şi mai apreciaţi de public. Credeţi că într-o lume "bolnavă", mesajul care răzbate din poezia lui înseamnă o corespondenţă vizibilă cu lumea reală?
   
Bacovia citea în broşurile ce informau despre experienţele decadente din  Occident că există oameni care văd anumite culori când aud anumite sunete - sinestezia sau armonia dintre senzaţii din câmpuri diferite. În timpul unor spectacole muzicale pariziene ale simboliştilor, se difuzau în sală şi parfumuri, pe lângă spectre de culori, pentru a pune la contribuţie şi alte simţuri. Mi-a trebuit un anumit timp până să înţeleg că atunci când Bacovia admite că îl "interesase" teoria culorilor,  el spunea - de fapt - că o încercase pe propriile lui simţuri! Sigur, nu există dovezi. Dar totul indică faptul că, asemenea marilor decandenţi europeni, Bacovia somatiza poezia, o punea în relaţie şi cu existenţa corporală a individului, nu doar cu aspiraţiile sale, cu persoana lui abstractă. Această complexă strategie a autenticităţii l-a ajutat să-şi pună în valoare, în poezie, talentele lui suplimentare, picturale şi muzicale. Nu e de mirare că poezia lui le vorbeşte atât de intens compozitorilor sau pictorilor.

"Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii", mărturisea poetul într-un interviu acordat lui I. Valerian şi publicat în 1929. "Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. În manualul de fizică nu mai găsesc altă culoare. În eprubeta mea, orice reacţie chimică dă precipitat galben". Oricărei stări îi corespunde o culoare. Pictorii au perioade în care pictează în aceeaşi culoare. Metaforic, ce culoare are, totuşi, poezia lui Bacovia, după părerea lui Dinu Flămând? Să fie violetul de la polul opus, culoarea complementară cu galbenul?

Eu încerc să demonstrez în prefaţa acestei ediţii (cu un tiraj ce devine elogiu şi respect pentru precaritatea poeziei!!!) că important este nu atât semnul de egalitate pus între o culoare şi un sentiment - căci toate argumentele pot fi răsturnate - cât încercarea în sine  de a-ţi extinde simţurile, sistemul de comparaţii, câmpul asociaţiilor, spre acea lume căreia fervoarea experimentală a simbolismului îi elogia, de fapt, complexitatea. Era o lume cu totul opusă reducţionismului postmodern, o lume cu multiple dimensiuni, inculsiv pentru culorile deznădejdii.

Aţi publicat deja o carte despre Bacovia într-o a doua ediţie, revizuită şi completată. Iar această prefaţă oferă un unghi diferit. Există multe studii interesante despre Bacovia, etalate pe câteva generaţii de critici. Credeţi că se mai poate spune ceva nou despre această operă cu dimensiuni, totuşi, reduse?

Eu aş scrie în fiecare an câte ceva despre Bacovia. Cred că aş găsi încă multă vreme unghiuri inedite. El rămâne placa turnantă a modernimsului românesc, dar şi sursa unui chestionar permanent despre specificul poeziei. Criticii care l-au comentat rareori îşi citează confraţii (e valabil şi pentru prima ediţie a cărţii mele). Intri cu Bacovia într-un soi de osmoză care exclude prezenţa unei terţe persoane, deşi poţi admira sincer şi alte exegeze.

Ştiu că-i greu, totuşi, vă întreb care e poezia dvs. preferata din opera lui Bacovia şi de ce?

Nu e greu, e imposibil să vă răspund. El s-a defragmentat în memoria mea. Îmi daţi un vers, iar eu continuu cu versul următor, fără să fiu sigur că ştiu versurile precedente, într-o ordine care ar reintegra poemul. Ca să scriu această prefaţă l-am recitit cu emoţia virginală a celui care îl descoperă. Trebuie să practici cu Bacovia exerciţii de uitare, ca să reuşeşti să ţi-l readuci oaspete în casă...
 

Ploaie bacoviană în lumea lui Emilian Lăzărescu
Un cusur major al criticii de artă româneşti este acela că a trecut cu vederea mulţi creatori, pe care, în ciuda talentului şi a aprecierii de care s-au bucurat în perioada vieţii, posteritatea i-a uitat. Timpul şterge orice urmă, singura mărturie a existenţei lor în istoria artelor româneşti fiind câteva lucrări, care de cele mai multe ori şi ele trec neobservate ani de-a rândul. Situaţia aceasta se aplică şi pictorului Emilian Lăzărescu (1878-1934). Deşi expoziţia pe care a deschis-o în 1924 la Bucureşti, precum şi participarea din anul următor la Salonul Oficial s-au bucurat de aprecieri elogioase ale criticii vremii, lucrările sale s-au pierdut în Franţa în timpul numeroaselor sale călătorii, iar numărul mic al pieselor rămase în ţară nu au trezit intersul criticilor.

"Stradă pe ploaie" este o lucrare realizată sub influenţa simbolismului, tendinţă în mare vogă deopotrivă în plastica şi literatura românească din primele decenii ale secolului al XX-lea.  Cromatica formată din tonuri reci de griuri mohorâte, precum şi atmosfera umedă care domină lucrarea fac o trimitere evidentă la universul poetic bacovian. Cerul întunecat, oraşul inudat de ploiae creează o senzaţie de nelinişte şi apăsare ce ilustrează perfect imaginile poetice care îl definesc pe George Bacovia.

Emilian Lăzărescu (1878-1934) "Stradă pe ploiaie", 1910, Muzeul Naţional de Artă al României, Galeria de Artă Românească Modernă, sala 3

 (Valentina Iancu)