Teatru / De la Ghilgameş, zeul-om, la omul contemporan

Teatrul Odeon are în repertoriu “Epopeea lui Ghilgameş”, un nou spectacol care ţine aproape patru ore. Nu este uşor să te concentrezi pe o durată atât de mare asupra primei legende scrise a omenirii în varianta regizorală a lui Dragoş Galgoţiu – îndrăzneaţă şi riscantă din proiect –, o pură aventură, ar spune iniţiaţii.

Multă lume a aşteptat, curioasă, să vadă montarea operei epice “Epopeea lui Ghilgameş”. Dragoş Galgoţiu s-a adâncit în civilizaţia mesopotamiană căutând să aducă în scenă perlele acesteia. Să aducă visele omenirii, ale “lumii îndepărtate”, care sunt ca “o reflecţie” a viselor trăitorilor de astăzi, cu poveşti tulburătoare şi acaparante, pline de taine şi de vrăji. Ca şi omul-zeu Ghilgameş – eroul primei legende scrise –, contemporanul nostru caută şi el nemurirea, deşi visează, iubeşte, se revoltă, e neputincios, e învins. Crede că va fi etern, poate undeva, cândva. Trăieşte utopia, născută o dată cu omenirea. Îşi imaginează că monştrii de aievea sunt monştrii înaripaţi din legendă.

Povara intelectualului fin. Galgoţiu a muncit enorm. Ca un intelectual fin ce este, şi-a propus poate prea mult: o megaproducţie, prin raportul dintre text, decor, costume, omiţând în această proporţie interpretarea, ritmicitatea. Povara pe care şi-a asumat-o pare că i-a apăsat greu pe umeri. Dincolo de povestea scenică, închegată în proiect şi discutată anterior apariţiei spectacolului, încercându-se, într-un fel, pregătirea publicului, atât de eterogen, m-a interesat, ca pe orice spectator, cum vor arăta personajele în scenă, cum vor fi jucate “visele mari”, patimile, iluzia, invizibilul.

În primul rând, “reveria teatrală”, adică recitarea pe care a mizat cel mai mult regizorul, este estompată. “Actul magic” de a rosti textul în public nu-i nici pe departe o revelaţie. Doar pe alocuri, te mulţumeşte dicţia actoricească. Declamatorii noştri, în general, pot fi număraţi pe degete.

“Înscenarea fragmentară”, precum textul original, nu s-a sudat. Sunt scene care te fascinează, ulterior însă ţi se arată un fragment ce te poate face să pierzi textul. De la o mişcare alertă, vizuală, redând esteticul scenei (coregrafia Silvia Călin), se trece la una lentă, peste măsură de lentă, sau la momente cu “umpluturi”, greu de “digerat”.

Decorul vine să dea amploare legendei, să te ajute să o cunoşti, fiind realizat evident după idei desprinse din poveste. Scenograful Andrei Both a pornit, aşa cum mărturiseşte, “de la spaţiul gol”. În prima scenă apare o bibliotecă, cu rafturi mari, pe care se păstrează manuscrise. Sunt introduse, apoi, “obiecte contemporane” (un alt plan), printre care o canapea mare, roşie. În acest caz, nimic determinat de perioada acţiunii. E ceva aflat în mişcare, care poate fi sau poate nu fi.

Se fac trimiteri la labirinturi. Acestea ţin strict de stilul scenografic al lui Both. Vederii noastre e supusă o imagine cu o corabie albă, pe fond negru, care îi poartă “pe sus” pe Ghilgameş şi Utnapishtim. Interesant şi curios, dacă utopia din epos ţi-ar sugera un dram de imaginaţie. Nu întotdeauna însă decorul sau costumele somptuoase (Doina Levintza) sunt în serviciul textului. Elimini instantaneu şi părţi ale spectacolului nerezolvate actoriceşte sau regizoral. Ai impresia că pe unele şi-a pus amprenta un maestru, iar pe altele un începător neîndrumat.

O distribuţie foarte pestriţă

Majoritatea interpreţilor sunt din Teatrul Odeon. Au fost distribuiţi şi actori colaboratori. Sunt câteva excepţii care îşi ţin partiturile “sub control”. Sunt şi unii actori excepţionali şi care ne pun în faţa unor ratări. În spectacol joacă, în ordinea indicată de regizor: Tudor Aaron Istodor, Istvan Teglas, Gabriel Pintilei, Ionel Mihăilescu, Oana Ştefănescu, Dan Bădărău, Camelia Maxim, Ana Ularu, Radu Iacoban, Constantin Cojocaru, Laurenţiu Lazăr, Mugur Arvunescu, Diana Gheorghian, Paula Niculiţă, Tiberiu Almosnino, Ionuţ Kivu, Meda Victor, Adrian Nicolae, Mălina Tomoiagă ş.a.