Tramvaiul Popescu

Numai duminica, de la ora 15:00, circula prin Bucuresti "Un tramvai numit Popescu". Urcarea se face doar in Piata Sf. Gheorghe, unde se si coboara. Un spectacol dupa scrierile marelui poet Cristian Popescu.

NUNTASI FRUNTASI. Actorii ofera o reprezentatie de neuitat

Gavriil Pinte, acum in postura de regizor, a fost parca ghidat in incercarea de punere in scena a operei lui Cristian Popescu, de Cristian Popescu insusi. Pentru cine nu stie, Cristi Popescu a murit acum 10 ani. A murit? Greu de zis... Prezenta spiritului sau se simte de jur-imprejurul tramvaiului transformat in scena ambulanta.

PREMONITII. Tot pentru cine nu l-a cunoscut, s-a nascut la 1 iunie 1959 si a murit (?) la 21 februarie 1995. Intr-o miercuri. Stiu asta pentru ca marti, 20 februarie 1995, scria in jurnal: "Sunt zile in care nu mai poti articula decat un strigat. «Ne-a luat Dumnezeu darul si puterea cuvantului pentru ca nici noi, nici cei care ni-l cer nu-l implinesc cu fapta», spune un duhovnic, un intelept. Fata de vorbe, strigatul e insasi fapta. Strigatul care, cu disperarea sa, asaza la locul sau umilit conditia noastra. Strigatul este fapta catre Dumnezeu". Alta mostra de Cristi Popescu? "Arta Popescu", aparuta-n ’94 si un crampei de spectacol: "Pe 1 iunie 1959, data nasterii trecuta-n buletin la ora 12, atunci cand trebuia sa ma nasc, in locul meu a aparut o papusa-model pe pieptul careia scria: Nasteti-va pe 1 iunie, ora 12. Oferta unica! Viata lunga, bani si bucurii! Nu pierdeti ocazia. Nasteti-va cu numele Popescu Cristian! Dar nimeni, cu nici un chip, n-a vrut. Pentru pastrarea aparentelor a fost inventat Popescu de jucarie, care traieste in Bucuresti de jucarie, in Romania de jucarie si mananca paine de jucarie, dar degeaba, pentru ca nimeni n-a vrut sa moara de-adevaratelea pe numele Popescu Cristian, desi s-a facut intotdeauna multa reclama si oferta era destul de avantajoasa".

APARITII. Fara sa-si dea seama, edilii si locuitorii Bucurestilor au fost cei mai buni scenografi si costumieri. Spectacolul strazii de du-minica e genuin genial. Asa cum l-ar fi vrut Cristi pentru piesa lui itineranta. Anvelope second-hand. Baclavale turcesti. Curve ieftine. Tarani cu papornite. Copii curiosi. Flori ofilite. Blocuri paraginite. Intersectii agasante. Tigani veseli. Babe indoliate. Strazi semipustii. Caini fara tinta. Adolescenti hotarati. Hotarata am fost si eu, cand am pasit in tramvaiul 26. Cel numit Popescu. Tramvaiul pe care toata viata, Cristi a vrut sa si-l cumpere, sa-si plimbe prin Bucuresti toate rudele. Toata viata nu i-a iesit. I-a iesitin schimb, toata moartea adunata-ntr-un tramvai plin de viata. De toate rudele sale: mama, tata, sora, matusa, bunica, bunicul, insotiti de "harnasamentul" aferent personalitatii si tabieturilor fiecaruia. De magia inceputului, cu nunti ditirambice. Cu gaselnite poetice care-l propun pe Cristian Popescu drept cel mai inventiv poet de dupa Nichita Stanescu si postmodernistul nouazecist "devorat" de studentii la Litere, din fericire. Din pacate, nu si de liceeni. Programa nu-l include. De referiri "dureros de dulci" la Eminescu, Caragiale, Sorescu, "Miorita"... Cum altfel? Pai, unde am invatat noi intaiasi data de alegoria moarte-nunta, daca nu in "Miorita"?

ASUMARE

"Pentru pastrarea aparentelor, a fost inventat Popescu de jucarie, care traieste in Bucuresti de jucarie, dar degeaba, pentru ca nimeni n-a vrut sa moara de-adevaratelea pe numele Popescu Cristian, desi s-a facut intotdeauna multa reclama si oferta era destul de avantajoasa" - Cristian Popescu, poet