Zaharia Stancu s-a făcut frate cu dracul ca să treacă puntea

Despre Zaharia Stancu, un autor iubit şi contestat deopotrivă, despre cărţile lui şi despre acea perioadă tulbure a literaturii române în care i-au apărut romanele, am stat de vorbă cu scriitorul Eugen Uricaru, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Ce loc ocupă astăzi, aşadar, în literatura română opera lui Zaharia Stancu...

Jurnalul Naţional: V-aş propune să începem încercând să lămurim pe cât posibil o problemă care apare de fiecare dată în discuţe când e vorba despre Zaharia Stancu. Că e un scriitor controversat, că e un scriitor contestat. De ce?

Eugen Uricaru: Zaharia Stancu este mai întâi de toate un mare scriitor. În jurul lui s-a creat o adevărată legendă. Pentru cei mai mulţi dintre oamenii de litere din România este o emblemă a celui care le-a făcut bine scriitorilor. Pentru că Uniunea Scriitorilor în perioada lui Zaharia Stancu era o instituţie nu doar culturală, ci şi de binefacere. Foarte mulţi oameni îi datorează lui Zaharia Stancu supravieţuirea în mediile mai mult sau mai puţin boeme.

El s-a afirmat în perioada interbelică ca un jurnalist de forţă şi ca un poet important. George Călinescu îl consemnează în istoria sa, deşi era un poet tânăr pe atunci. Evenimentele istorice au făcut ca, cu voia sau fără voia poporului român, să ajungă la putere un partid care şi-a spus că este de stânga. În ce măsură PCR era partid de stânga rămâne de discutat. Cel puţin în opinia mea, Zaharia Stancu şi-a păstrat valorile de stânga.

Şi una dintre ele este sprijinirea culturii. Când soarta i-a pus în mâini destinele Uniunii Scriitorilor, şi-a pus toate relaţiile sale personale în slujba ei. A intimidat prin personalitatea sa şi a făcut în aşa fel încât în acea perioadă Uniunea Scriitorilor să fie o insulă de liberalism. Pe vremea lui au înflorit revistele Uniunii, s-a afirmat editura Cartea Românească, numele mari ale literaturii române, generaţia '60, printre care Nichita Stănescu, D.R. Popescu şi alţii, care s-au afirmat, cred eu, şi datorită influenţei benefice a lui Zaharia Stancu în lumea politicului.

 

N-a fost un dogmatic
Cum l-aţi cunoscut pe Zaharia Stancu?

L-am cunoscut când eram foarte tânăr, a venit la Cluj, unde eu făceam parte din grupul Echinox, eram chiar întemeietorul grupului. Iar Zaharia Stancu a venit la o sărbătoare a Revistei Steaua.

Şi în toată această sărbătoare a vorbit despre Echinox, s-a adresat tinerilor de la Echinox, iar asta m-a convins că el avea încredere că există un viitor pentru cultura română. Erau primii ani după decada '70. Ţin minte că mi-a povestit despre Gib Mihăescu în seara aceea nişte lucruri foarte interesante pe care mi le-am notat. A doua zi de dimineaţă mă întâlnesc cu el din nou şi-mi spune: "Ei, ai scris?".

L-am întrebat ce să scriu şi mi-a zis; "Păi, n-am vorbit? Trebuie să scrii tot". Şi mi-a mai spus atunci: "Tinere, noi, scriitorii, avem o mare şansă. Nouă nu ne trebuie decât o foaie de hârtie şi un creion. Cu o hârtie şi un creion putem cuceri lumea".

Acum Zaharia Stancu intră în categoria contestaţilor pentru că a scris "Desculţ". Eu aş aduce aminte că prin anii '90 am văzut la Televiziunea Liberă un ţăran care era foarte pornit împotriva reîntoarcerii moşierilor, a restituirii pământurilor. Îl ascultam. Povestea cum în vremea moşierilor le puneau botniţe... Brusc, mi-am dat seama că el, care avea după propria declaraţie 45 de ani, nu cunoscuse nici un moşier, dar rămăsese cu conştiinţa faptului că ţăranilor li se pun botniţe.

Asta ce arată? Arată forţa imensă a literaturii lui Zaharia Stancu. Că ea a fost instrumentalizată, e ca şi cum am spune că Wagner e vinovat de apariţia lui Hitler. Zaharia Stancu a făcut politică de stânga, dar asta nu înseamnă că a fost un dogmatic.

 

Care a fost relaţia lui directă cu regimul comunist, cu realismul socialist?

Există în folclorul acelei perioade o frază adresată lui Ceauşescu: "Tovarăşe secretar general, dacă reintroduceţi realismul socialist eu mă sinucid". E o legendă. Că i-a spus-o el sau Marin Preda nu se ştie clar... Dar oare are importanţă cine a spus-o? Important este că nu s-a reintrodus realismul socialist. Revoluţia culturală pusă la cale de tot felul de şmecheri nu a reuşit. Şi, culmea, reuşeşte acum. Când nu e pusă la cale.

 

Vorbiţi-mi despre lumea lui Zaharia Stancu...

În "Ce mult te-am iubit" am descoperit un filon de gândire orientală extraordinar. Şi e surprinzător la Zaharia Stancu, care n-a negat niciodată că era un ţăran. Spre deosebire de Marin Preda, care a făcut din ţărănia lui o operă de un realism cuceritor, Zaharia Stancu a făcut din ţărănia lui o operă de un lirism cuceritor. Avea o viziune mitică asupra ţăranilor şi asupra ţărăniei.

 

Juca teatru cu semidocţii

Ce fel de om era Zaharia Stancu?

Era un om - poate o să pară un cuvânt mai greu - foarte viclean. Viclenia fiind o trăsătură ţărănească tipică. El ştia să vândă bine ce avea de vândut. El făcea teatru în fiecare zi. Cu semidocţii, cu proştii care aveau puterea. Şi se folosea de avantajele pe care le avea de la aceste autorităţi semidocte, ca să-i protejeze pe scriitori. Scriitori muritori de foame au fost salvaţi de el. Eu cred că ar trebui să-l luăm pe omul acesta cu binele şi cu răul... Şi să vedem cât a făcut rău în folosul marelui Rău...

 

Şi care ar fi acest rău pe care l-a făcut?

Să spunem că prin anii '60, când Pasternak a primit premiul Nobel, el a scris un articol în care spunea: "Pasternak? Nu cunosc". Cred că ăsta era un rău. Dar cred că răul pe care l-a făcut el l-au făcut toţi românii. Adică un mic compromis ca să meargă lucrurile bune mai departe. Uneori ne mai facem frate cu dracul până trecem puntea. El s-a cam făcut frate cu dracul, dar a trecut puntea. Dacă n-ar fi trecut ar fi fost foarte rău.

Ce loc credeţi că ar trebui să ocupe în literatura română?

Locul pe care-l ocupă toţi marii scriitori ai secolului al XX-lea. Că unii dintre noi nu-l recunosc, că unii cred că te miri cine e mai important decât o operă nu contează. Eu cred că nu avem o literatură extraordinar de bogată ca să ne permitem să ignorăm scriitori şi opere importante. Cred că Zaharia Stancu are locul lui.

 

Dacă ar fi să-i adresaţi astăzi o întrebare, care ar fi aceea?

Am spus că mi s-a părut un om de o inteligenţă vicleană. Un cinic. Dar luaţi aceste cuvinte în partea lor pozitivă. El ştia despre sine că este un mare talent şi că trebuie să joace teatru în faţa acestor impostori. Şi l-aş întreba: "Oare a meritat?".

 

Terasa de la mare şi lumea lui Zaharia Stancu
Marius Bunescu a fost o personalitate importantă a culturii româneşti inter şi postbelice. Secretar şi preşedinte al Sindicatului Artelor Frumoase, director în Ministerul Artelor, director al Muzeului "Anastase Simu", apoi şeful secţiei de artă românească (Galeria Naţională) la Muzeul de Artă, Bunescu a fost permanent activ implicat în cultura românească.

Apropierea de regimul comunist şi încercările de-a satisface partidul prin pânze realist-socialiste i-au adus recunoaşterea în perioada comunistă şi o oarecare umbră de ignoranţă în perioada anticomunistă, postdecembristă. Pictura lui Marius Bunescu, inegală ca valoare, se încrie în linia derivată din postimpresionism. A pictat cu predilecţie peisaje, mai ales citadine, care fixează pe pânză colţuri pitoreşti şi liniştite ale oraşelor.

Puţinele portrete pe care le-a realizat, între care şi lucrarea "Pe terasă la mare", expusă în sala 11 a Muzeului Naţional de Artă al României, se remarcă prin conturul viguros marcat de linii puternice. Marius Bunescu (1881-1971) - "Pe terasă la mare" - MNAR, Galeria Naţională.
      •Valentina Iancu