Am păstrat sunetul mării şi amintirile copilăriei

Ultima parte a ultimului interviu pe care scriitoarea i l-a acordat lui Ilie Rad. Mărturisiri care altădată ar fi şocat, făcute la 85 de ani, au parfumul inefabil al aducerii-aminte...

Jurnalul Naţional: După câte ştiu, "Cantemiriştii" a fost propusă pentru un premiu de stat...

Ilie Rad: Da, dar nu l-am luat eu, fiindcă preşedintele Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, n-a vrut. "E adevărat, spunea el, cartea e propusă a lua premiu pentru calităţile ei pedagogice. Dar noi nu avem decât un singur premiu, şi noi avem nevoie de agricultură, de fabrici şi uzine." Camil nu s-a bătut pentru mine (nu era membru de partid şi stătea spăşit în banca lui - de altfel, se bătea numai pentru el). Alţi doi gazetari de la Casa Scânteii nu ştiu dacă citiseră cartea, Geo Bogza lipsea... Premiul meu e luat de Francisc Munteanu pentru "Oraşul de pe Mureş". Aşa erau timpurile!

 

N-aţi renunţat totuşi la literatura pentru adolescenţi, căci în 1980 v-a apărut o altă lucrare adresată acestei categorii de cititori. E vorba de povestirea "În căutarea somnului uriaş", "somnul uriaş" fiind o metaforă a aspiraţiei umane spre perfecţiune, spre absolutul cunoaşterii. Cum s-a născut această naraţiune?

Eram într-o tabără de pionieri, la mare, în 1970. Le promisesem copiilor o poveste şi am avut, într-un fel, şansa să întâlnesc acolo o rudă a soţului meu, care lucra la construcţia unei şosele. Era un om foarte interesant, fost moşier, fost aviator... El mi-a povestit în parte, bineînţeles, întâmplarea din "Somnul uriaş". Am refăcut-o de foarte multe ori şi a apărut abia după zece ani.

 

Un roman original, bazat pe o mai veche tehnică a dvs., este "Această dulce povară, tinereţea", scris în perioada de maturitate creatoare. Să vedem în el o nostalgie după "vremea anilor nebuni"?

Ce pot să vă spun sigur e că am scris-o cel mai uşor! Pentru că n-am inventat nimic. Am alcătuit-o pe baza unor scrisori absolut autentice, pe care le-am primit sau le-am scris eu. Ţinusem aceste scrisori multă vreme (din motive lesne de înţeles) la prietenii mei, soţii Aderca.

Atunci când Felix Aderca a murit, i le-am lăsat, în continuare, spre păstrare, soţiei lui, Sanda Movilă. Înainte ca şi ea să moară, mi le-a înapoiat şi atunci mi-a venit ideea de a le transforma într-o carte. Dat fiind caracterul intim al scrisorilor, mi-a trebuit foarte mult curaj să le public. Am făcut-o, cu toate riscurile... Eroul e acelaşi "Ştefan" din "Mirona". În realitate era medic psihiatru şi un scriitor cunoscut. Trăia la Turnu-Severin. Îmi pare nespus de bine că n-a divorţat pentru mine...

 

Vă place Brahms?
Ilie Rad: Paralel cu activitatea creatoare propriu-zisă aţi şi tradus (singură sau în colaborare) din F. Sagan, F. Mallet-Joris, A. Chedid, precum şi din sonetele lui Shakespeare. Despre traducerea romanului "Casa de hârtie" a lui Mallet-Joris, N. Balotă scria că traducerea a fost făcută "într-o românească plină de haz şi har". Ce ne puteţi spune despre această latură a activităţii dvs.?

Cella Serghi: Am ajuns să traduc pentru că am fost invitată s-o fac, de Editura Univers, care mi-a propus "Vă place Brahms?". Credeam c-am s-o traduc singură, dar Georgeta Horodincă a venit, într-o zi, la mine şi mi-a propus să colaborez cu Catinca Ralea, al cărei tată era atunci ministru. Adevărul era că ea ştia franţuzeşte de zece ori mai bine decât mine, fiind nepoata lui Suchianu (care avea mamă franţuzoaică).

A fost o colaborare destul de dificilă, în care greul l-am dus eu. Catincăi îi lipsea răbdarea, deşi avea mai multă experienţă în materie de traduceri. Dar ea nu renunţa la activităţile mondene (colaborări la radio, recepţiile tatălui ei), aşa că eu stăteam câte 10-12 ore la masa de lucru, înconjurată de dicţionare şi traduceam şi stilizam. Asta în legătură cu "Vă place Brahms?". 

 

Despre celelalte cărţi traduse, vreau să vă spun, de la bun început, că n-aş fi tradus decât cărţile care mi-ar fi plăcut foarte mult, pe care aş fi vrut să le scriu eu. "Casa de hârtie" a lui Mallet-Joris (o frumoasă carte, care e prea puţin cunoscută la noi) şi "Celălalt" de A. Chedid (după care s-a făcut un film la Paris) sunt cărţile pe care le-am tradus eu.

Sonetele lui Shakespeare nu le-am tălmăcit eu, ci soţul meu, Ion Bogdan, eu doar stilizând traducerea. Acuma, poate mă veţi întreba de ce s-a apucat el să traducă? Pur şi simplu pentru că nu i-au plăcut diversele traduceri existente, în care traducătorii voiau să arate ce pot ei, ce ştiu ei, nu ce a scris Shakespeare. Aşa că, iată, e valabil, din nou, calamburul cunoscut: "Traduttore, traditore"! Soţul meu a lucrat trei ani la acele traduceri şi a realizat ceva foarte bun. Sper să apară cândva aceste traduceri...

 

Să luăm şi reversul problemei: n-aţi încercat să traduceţi într-o limbă de circulaţie măcar una din cărţile dvs., s-o publicaţi în străinătate?

Cum să nu! Dar n-am reuşit, deşi "Pânza"... aproape că ar fi avut ceva şanse. După război, am întâlnit, la "Nestor", un domn care mi s-a adresat, spunându-mi: "Doamnă, aţi reuşit să faceţio minune! Noi suntem patru în familia Crăiniceanu şi niciodată n-am fost de acord în nici o privinţă. Acum «toţi» suntem de acord că «Pânza»... e o carte mare".

În paranteză, trebuie să vă spun că aceşti Crăiniceni erau nişte oameni foarte interesanţi, aparte. De pildă, Crăiniceanu bătrânul a semnat, ca ministru de război, condamnarea la moarte a propriului copil, pentru că acesta trădase! Ei, doamna Crăiniceanu mi-a tradus splendid "Pânza"... în franceză. Anton Bibescu urma s-o ducă în Franţa. Aristide Blank, bancherul, căutase un editor, pe care l-a şi găsit. Problema s-a ivit atunci când editorul a pus condiţia ca numele traducătoarei să nu apară (nu ştiu din ce motive). Desigur, eu nu puteam accepta o asemenea nedreptate făcută dnei Crăiniceanu, aşa că am pierdut o şansă...

Acum o prietenă din Franţa încearcă să o traducă şi s-o publice acolo. Dar n-am mari speranţe c-o să apară, căci în Franţa nici Caragiale nu e cunoscut prea bine, încă mai sunt unii care se întreabă dacă mai trăieşte sau nu!

 

Ştiu că nu aţi prea frecventat mediile scriitoriceşti. Aţi fost, de asemenea, destul de absentă la diversele dezbateri literare. Care a fost relaţia dvs. cu Uniunea Scriitorilor? Care este aceasta în prezent?

Niciodată nu m-a atras mondenitatea scriitoricească, discuţiile din cafenele sau redacţii. Nici când eram tânără şi, cu atât mai puţin, în ultimii ani. De pildă, deşi sunt membră a Uniunii Scriitorilor din 1945, am avut prea puţine tangenţe cu aceasta. Cu atât mai mult acum, când Uniunea Scriitorilor a uitat nu numai de scriitorii generaţiei mele...

 

 

Dar când aveaţi, în tinereţe, acele greutăţi financiare, nu v-a ajutat Sadoveanu (pe care ştiu că-l cunoşteaţi bine), în calitatea sa de preşedinte al Uniunii Scriitorilor?

îmi vine să şi râd! Eu am fost foarte bună prietenă cu Profira Sadoveanu, cu Profiriţa, şi destul de bună prietenă cu ultima nevastă a lui Sadoveanu, Valerica. Dar Sadoveanu nu m-a sprijinit, fiindcă nu cred că Sadoveanu sprijinea pe cineva. El rămâne un mare scriitor, dar ca om a fost un mare egoist. Aşa că nu m-a ajutat nici când am dus-o greu, foarte greu.

 

Despre literatura "ultimului val" ce părere aveţi?

Să fiu sinceră, n-am prea citit-o. Deşi citesc şi acum foarte mult (adică nu fac decât asta!), poezia modernă nu o înţeleg. Dar mulţi nu-l înţeleg nici pe Picasso şi asta nu înseamnă că nu e mare! Îmi repugnă însă literatura asta neglijentă, care a apărut în ultima vreme, cu tot felul de abjecţii, care devin stânjenitoare pentru cititor. Aşa că nu mă pot pronunţa dacă este o literatură bună sau rea, dar mie nu-mi place!

 

Despre societatea românească actuală ce imagine aveţi? Ce mesaj aţi transmite tinerilor?

E bine că am scăpat de regimul comunist. O spun eu, care am crezut în ideea de comunism. S-au făcut în anii '50 greşeli de neiertat. Pătrăşcanu, bogat, intelectual rafinat, cu atâtea calităţi, a fost închis de burghezie şi, apoi, asasinat de comunişti. Nu avem voie să repetăm aceste greşeli. Înţeleg că se petrec în toate domeniile schimbări, deschideri, însă, din păcate, la noi, acum, nu se mai munceşte.

Şi asta este cea mai mare greşeală! Se chiuleşte! Păcat de tinerii care au murit, dacă lucrurile continuă aşa cum sunt. Să sperăm că nu-i decât o perioadă de trecere... Mesajul meu adresat tinerilor ar fi să muncească mai mult şi mai bine şi să simtă mai profund ceva pentru ţara asta...

 

Aş vrea să vă adresez, acum, o întrebare devenită tradiţională: la ce lucraţi în prezent?

Am început o carte pe care nu ştiu dacă o s-o mai termin. Sunt foarte obosită! La întâlnirile mele cu cititorii, am fost adesea întrebată cum am avut curajul să scriu cartea cutare sau cutare. Dar de ce-ţi trebuie curaj ca să spui, simplu, că iubeşti?! Chiar dacă o faci referitor la mai multe persoane. Ce alt curaj am avut eu?! Veneau câte un băiat şi-o fată la aceste întâlniri, se ţineau de mână, se priveau în ochi şi mă întrebau pe mine dacă se poate iubi de mai multe ori în viaţă. Erau uimiţi când le răspundeam că se poate iubi, cu adevărat, de mai multe ori în viaţă. 

 

Mi-a venit ideea să adun tot ce n-am "topit" în romanele mele, tot ce n-a încăput în cufăr, tot ce a căzut pe margine. Şi mai ales m-am gândit să vorbesc despre experienţa cea mai grea de suportat: singurătatea în doi şi compromisul afectiv pe care uneori trebuie să-l facem. La adăpostul căsniciei eram ferită de capcanele vieţii. Dar am văzut şi cât de tristă e singurătatea în doi, cât de dureroasă. Despre aceasta m-am gândit să scriu în noua mea carte.

Va fi un post-scriptum, mi-am spus, la tot ce am scris până acum, completarea unei confesiuni care a început acum 50 de ani. Iniţial, am vrut să-mi intitulez cartea chiar "Post-scriptum", dar apoi mi s-a părut mai sugestiv titlul "Singurătate în doi". Am adunat trei bibliorafturi, dar ele trebuie lucrate şi asta durează...

 

Camil nu m-a cerut de nevastă
Stimată doamnă Cella Serghi, în curând veţi împlini 85 de ani. Cum vi se pare viaţa din acest pisc? Ce regretaţi că n-aţi făcut şi care v-au fost împlinirile cele mai importante?

Desigur, e greu să fac o trecere în revistă atât de rapidă a împlinirilor şi neîmplinirilor vieţii mele. Mă simt mulţumită că am reuşit să scriu cărţi care să reziste timpului. Nici chiar cei mai entuziaşti critici ai romanelor mele nu credeau că acestea se vor bucura atâta vreme de cititori fideli. Despre celelalte dorinţe ale mele, pot să vă spun că, pe linia lungă a vieţii, ele s-au realizat. Dar pe cea scurtă...

Eu cred foarte mult în horoscop şi zodia mea, a Scorpionului, are o ciudăţenie: lucrurile mărunte, dar care ţie ţi se par foarte importante, nu se realizează. Însă, din perspectiva timpului, îţi pare bine că ele nu s-au realizat, pentru că altfel nu ajungeai ceea ce ai ajuns. Când eram tânără, de exemplu, mi se părea că dovada cea mai sigură că un bărbat te iubeşte este să te ia de nevastă. Pe Camil îl vedeam zilnic şi totuşi nu mă cerea de nevastă (aş fi fost în stare să divorţez şi să mă căsătoresc cu el).

Mai târziu am înţeles de ce n-o făcea: era pasionat de filosofie, era sărac... şi-i mai bine că nu s-a realizat această dorinţă a mea, căci, probabil, n-aş mai fi fost eu, ci doar "fosta nevastă a lui Camil Petrescu". Vă mai fac o confidenţă, căci acum pot s-o fac! Am mai fost îndrăgostită de un scriitor, care ar fi dorit şi el să se căsătorească cu mine. Nu s-a întâmplat aşa şi mă bucur că nu s-a întâmplat, pentru că aş fi făcut-o să sufere pe soţia lui, o femeie deosebită. Iar eu, ce aş fi fost eu?! Doar "fosta nevastă a lui Ion Biberi"!

În general, viaţa mea, din perspectiva celor 85 de ani, mi se pare că a fost frumoasă, cu toate că mi-a fost greu, uneori foarte greu. Am realizat totuşi câteva lucruri, chiar şi recent, care mă consolează pentru toate neîmplinirile. Adică nu ştiu dacă pentru chiar toate, dar mă consolează foarte mult. Sunt mulţumită că am reuşit să fac o donaţie importantă de tablouri Muzeului de Artă din Constanţa. Sunt o serie de tablouri foarte frumoase.

De asemenea, am cedat Bibliotecii Centrale Universitare, care a ars la Revoluţie, 350 de exemplare din cărţile pe care le-am adunat într-o viaţă, cele mai multe legate (cu sacrificii) sau primite cu dedicaţii. în afară de asta, sunt mulţumită că am putut oferi Muzeului Literaturii Române câteva scrisori, care mi s-au părut mie mai importante.

Pentru mine am păstrat sunetul mării şi amintirile copilăriei într-o carte, ca în valvele unei scoici. Arghezi spunea că dacă ne rămâne o jumătate de ochi să privim cerul, lumina şi să citim o carte, trebuie să fim fericiţi. Şi are dreptate. Viaţa e foarte grea. Şi totuşi (totuşi, totuşi) trebuie şi putem să fim fericiţi...