Crima de la jubileu

11 septembrie 2001. Un bărbat asistă uluit la prăbuşirea Turnurilor Gemene din New York. Vacarm, fum, praf, oameni care sar pe ferestre, ţipete de groază, sirene de ambulanţe şi de maşini ale pompierilor. Dar bărbatul îşi revine rapid din perplexitate şi îşi înscenează dispariţia sub mormanele de moloz, pentru a începe o nouă viaţă, scăpând astfel de poverile trecutului său tulbure. Aşa începe romanul lui Peter James, „Pe urmele mortului".

Unul dintre eroii Luciei Verona din „Crima de la jubileu" procedează la fel. Profitând de panica şi confuzia create de înfricoşătorul atentat terorist, el renunţă la traiul tihnit de până atunci, la o căsnicie în pragul destrămării, şi adoptă o altă identitate. De fapt, de multă vreme fusese un fugar, însă acum are prilejul să se ascundă şi mai bine, ca să i se piardă urma pentru totdeauna.

Dar rolul lui în acţiunea romanului se va lămuri abia la sfârşit. În aparenţă fără nici o legătură cu paginile de la început, autoarea plasează întâmplările din naraţiunea sa pe plaiurile mioritice.
Multimilionarul Laurenţiu Sângeorzanu împlineşte 50 de ani. Cu această ocazie el invită, într-un hotel care îi aparţine, mai mulţi oaspeţi: un deputat, un ziarist, un critic literar (Alex Ştefănescu!?), un director de bancă, un avocat, oameni de afaceri din SUA, Franţa, Italia. În centrul atenţiei e plasată celebra cântăreaţă de operă Stella Marian-Harrington, pasionată nu numai de muzică, dar şi de literatura poliţistă.

Însă ceea ce ar fi trebuit să fie o sărbătorire me­morabilă, la care să se consume mâncăruri delicioase şi băuturi fine, să se poarte conversaţii spirituale şi să se pună la cale noi strategii de afirmare în viaţa socială, se transformă într-un coşmar. Amfitrionul este asa­sinat chiar în toiul petrecerii, în timp ce asistenţa asculta înfiorată arii interpretate de vestita soprană. O pană de curent provocată dinadins asigură ucigaşului posibilitatea de a acţiona nestingherit.
Tensiunea este sporită şi de imposibilitatea de a lua legătura cu autorităţile, astfel încât ele să intervină cu promptitudine. Plouă de mai multe zile, sunt inundaţii, hotelul fiind complet izolat. Trăsnetele au deranjat liniile telefonice, celularele nu au semnal.

În aceste condiţii, se produce o lovitură de teatru - să nu uităm, Lucia Verona scrie piese de teatru apre­cia­te. Stella Marian-Harrington îşi asumă rolul de de­tectiv. Ea pune în aplicare cu iscusinţă cele învăţate din căr­ţile cu poliţişti şi criminali. Strânge probe, securi­zează scena crimei, interoghează oaspeţii şi personalul administrativ, le confruntă mărturiile. Ca şi Hercule Poirot, îşi cheamă la lucru „micile celule cenuşii", contrazicând astfel o legendă răuvoitoare despre soprane şi tenori a căror inteligenţă, chipurile, ar fi precară.

Desigur, modul în care e descâlcită enigma se urmăreşte cu sufletul la gură. Dar la fel de pasio­nante sunt şi dezvăluirile pe care le fac personajele. Din spusele lor se conturează o imagine elocventă şi ca­ricaturală a celor care se consideră protipendada românească: o adunătură de indivizi fără educaţie şi fără scrupule, lacomi de măriri şi avere, şantajişti, ipocriţi şi calomniatori. Autoarea le surprinde cu multă exactitate comportamentul şi îi flagelează fără milă. Puţini dintre eroii săi scapă de o portretizare acidă; doar cei nimeriţi mai mult dintr-o întâmplare la simandicoasa întrunire cu deznodământ tragic.

Lucia Verona a asimilat perfect lecţia romanului poliţist de factură clasică, în care accentul cade pe rezolvarea unui mister. Iar dacă aş fi în locul ei, n-aş lăsa-o pe celebra soprană de coloratură Stella Marian-Harrington doar în paginile romanului „Crima de la jubileu". Aş purta-o, ca protagonistă, în multe alte cărţi à la Agatha Christie. Diva de renume internaţional are o certă înzestrare de anchetator, prezenţă de spi­rit, capacitatea de a descifra natura umană. Autoarea a descoperit un personaj feminin cu un potenţial care merită să fie exploatat la maximum, o eroină captivantă şi originală, cum n-am mai întâlnit de multă vreme, nici în literatura noastră de suspans, nici în alte literaturi.

„Pe la şapte dimineaţa m-am strecurat din nou în camera lui Emilian. L-am dezbrăcat de haine, voiam să-i pun pijamaua, dar era deja aproape ţeapăn, ar fi durat prea mult, aşa că l-am lăsat în pielea goală, doar l-am învelit. Nu era nevoie de această înscenare, poliţia şi-ar fi dat seama oricum că e crimă, nu sinucidere, dar am vrut s-o sperii pe Vali. Am reuşit."