Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cartea „Pumnul și palma”, de Dumitru Popescu, pe care Jurnalul o publică la mai bine de 40 de ani de la apariție, a tensionat relațiile dintre România și URSS. La o săptămână după ce sovieticii au lansat, prin Pimen Buianov, o serie de acuzații la adresa autorului, partea română a răspuns, prin criticul literar Pompiliu Marcea, în „România Literară”, la cererea oficialităților române. Miercuri, Jurnalul vă oferă volumul al doilea al acestei cărți spectaculoase semnate Dumitru Popescu.
„Cu foarfecele împotriva adevărului Literaturnaia Gazeta, nr. 18, din 4 mai 1983, publică un material intitulat «Cu pumnii împotriva istoriei», semnat de Pimen Buianov în legătură cu trilogia scriitorului român Dumitru Popescu, Pumnul și palma, apărută la Editura Eminescu în anii 1980-1981-1982.
Pimen Buianov, de a cărui activitate de critic - mărturisim - n-am auzit niciodată, reușește o cascadă de neadevăruri, invective și etichetări denigratoare, de o gravitate excepțională, care nu au nimic comun cu spiritul și etica socialistă, ci amintesc de un trecut profund anacronic, ignorând complet faptul că este vorba de opera literară a unui scriitor comunist dintr-o țară socialistă prietenă. Trebuie să spunem din capul locului că n-am fi avut nimic împotrivă să citim o opinie critică loială, principială, argumentată - desigur în condițiile în care opera ar fi fost tradusă în țara respectivă și s-ar fi bucurat de o circulație normală - permițând în felul acesta masei de cititori să-și formeze un punct de vedere propriu. În cazul de față însă e vorba de un roman care n-a fost tradus și publicat în limba rusă și din această cauză nu numai că n-a putut ajunge la cunoștința cercurilor largi de cititori, dar nici chiar a oamenilor de specialitate, a scriitorilor, criticilor și istoricilor literari și din această cauză toți aceștia ar putea da crezare denaturărilor premeditate, cu evidentă rea credință, ale lui P.B.”, își începe Pompiliu Marcea răspunsul.
„Materialul din Literaturnaia gazeta, lipsit de etică și competență profesională, n-ar fi meritat, desigur, nicio atenție din partea noastră. O facem însă din respect pentru cititorii, criticii și scriitorii sovietici, pentru a nu-i lăsa pradă dezinformării lui P.B. Nu ne vom coborî, desigur, la nivelul atât de jos al gândirii și limbajului autorului «însemnărilor», rezumându-ne să punem în evidență falsurile comise de el, efectele lor, și maniera detestabilă în care se face «critica» romanului. Astfel, P.B. eludează cu desăvârșire conținutul de idei și semnificațiile romanului și construiește, după bunul său plac, o imagine falsă, denaturată despre carte, pe care apoi, cu degetul ridicat în sus, mânios și amenințător, o combate înverșunat. Ocolind cu premeditare spiritul general al cărții, lupta și frământările unor eroi comuniști, angrenați cu trup și suflet în activitatea de transformare revoluționară a societății socialiste românești, făcând totală abstracție de întreaga amploare și varietate a universului spiritual al personajelor cărții, de idealurile și năzuințele care îi animă, P.B. procedează - după o bine-cunoscută metodă de măsluire pe care o consideram, vai, depășită de mult - în felul următor: scoate din context, folosind foarfecele, propoziții sau fragmente de propoziții, le aranjează în conformitate cu scopul ce-l urmărește și le conferă apoi semnificații nocive, total inexistente în carte. Falsificând total adevărul, improvizatul recenzent nu se războiește de fapt cu personajele și ideile din carte, ci cu propriile sale închipuiri maladive. Se vede limpede că P.B. n-a priceput nimic din roman, sau n-a vrut să priceapă, ceea ce e și mai grav, căci descalificarea morală e mai compromițătoare decât cea profesională. Metoda trucajului și a măsluirii îi divulgă intențiile chiar de la început. Când Vladimir Cernea, unul din eroii romanului, își amintește de Moscova, pe care tocmai o vizitase în februarie 1957, și rememorează câteva impresii asupra iernii din capitala URSS, P.B. citează o frază, trunchiind-o și dându-i un cu totul alt înțeles: «Găsise Moscova încremenită într-un aer sticlos», ciuntind fraza romancierului, care sună în continuare: «limpede și strălucitor, tăind obrazul ca o lamă de brici». Tocmai în contrast cu aerul moscovit «limpede și strălucitor», personajului cărții îi apăruse «tenebros» Leningradul, din cauza fenomenelor meteorologice (nicidecum sociale, cum insinuează P.B. pentru a-și induce în eroare cititorii), specifice acestui oraș nordic, bine cunoscute de toată lumea și imortalizate în pagini antologice ale unor mari scriitori ruși și sovietici. Se pare că ingeniosul P.B. ar dori ca, fie iarnă fie vară, fie zi fie noapte, fie ploaie fie ceață, fie soare fie zloată, afară să fie senin. De aceea el impută autorului faptul că «în memoria eroului romanului tablourile sumbre se succedă unul după altul», că scriitorul «nu face economie de culoarea neagră» etc. De ce a avut P.B. nevoie de acest fals? Pentru a strecura ideea perfidă că personajul romanului colorează în negru întreaga societate sovietică.
Apoi P.B. trece direct la acuzația că respectivul personaj al romanului denigrează oamenii sovietici și «își bate joc» de ei. Despre ce este vorba? Intelectualul Vlad Cernea, vizitând pentru prima dată Uniunea Sovietică, este preocupat să confrunte imaginea pe care și-o formase din lectura literaturii clasice ruse a secolului trecut, ce prezenta figurile oamenilor «umiliți și obidiți» - cum zice Dostoievski -, striviți sufletește de apăsarea vechii societăți, cu noul peisaj uman, cu psihologia omului sovietic. Ce se scrie în romanul Pumnul și palma despre aceasta și ce se face că nu observă P.B.? «Ceea ce văzuse Cernea era exact contrariul a ceea ce citise». Această singură propozițiune din roman ar fi suficientă să dezvăluie reaua credință a lui P.B. Dacă vom continua, totuși, o facem pentru a arăta că ea nu are nicio limită. El reproșează eroului romanului că, ieșind în stradă din luxosul hotel «Leningradskaia», vede oameni «cenușiu îmbrăcați… cu chipuri obosite, trecute prematur, cu mersul greoi, deformat, poate de prea mult stat în picioare sau de o îndeletnicire fizică istovitoare». Printr-o stranie cecitate, P.B. se face că nu observă că Vladimir Cernea spune în frazele imediat următoare: «Ar fi absurd să se piardă din vedere că nu trecuseră decât doisprezece ani de la război, de la acel dezastru fără precedent în istorie, în care poporul rus trebuise să plătească cel mai greu tribut. Era posibil oare să nu se resimtă uriașele pierderi, suferința oamenilor?». Cu aceeași logică pervertită, devenită de astă-dată și ridicolă, el mai susține că aprecierile «despre femeile sovietice sunt atât de jignitoare, încât îmi este greu să citez pasajele respective din Pumnul și palma”. Cât de «pudic» este domnia sa dacă incriminează, de pildă, faptul că la un banchet organizat de gazdele sovietice, «una din femeile prezente - se spune textual în roman - decană la o facultate, se așezase la un moment dat lângă Cernea» și-l întrebase: «Cum vă simțiți, parcă nu sunteți chiar la largul dumneavoastră, așa e?». Și iată și răspunsul «jignitor» al personajului: «Cernea protestase, o asigură că se simte foarte bine și că ei toți sunt fericiți, și nici nu s-ar putea altfel, fiind înconjuraţi cu atâta căldură frățească». Scena continuă și decana îl întreabă pe Cernea: «De ce nu cântați? Muzica te ajută să trăiești. Noi cântam și în spatele frontului, noaptea, în colibă, în pădure, toată grupa de partizani. Eh! Și jucam… Hai, nu vrei să dansăm?». Firește, dansează și el și ceilalți. Se dansează, se bea votcă, se petrece. Cu ce sunt așadar ofensate femeile sovietice? S-ar simți «jignite» femeile din URSS care ar citi romanul - cum se insinuează în «Însemnări»? Se pare că femeile care cântă, dansează, sunt vesele, iubesc viața, nu pot intra în tiparele gândirii lui P.B. El nu înțelege cum e posibil ca asemenea femei să găsească și în condițiile grele ale războiului resurse sufletești pentru a-și manifesta bucuria de a trăi. Dar «Savonarola» nu analizează, el falsifică și acuză, și aceasta nu mai ține de literatură, ci de practici inchizitoriale de tristă amintire.
Despre oamenii celor două orașe vizitate, Vlad Cernea reflectează la întoarcerea spre casă astfel: «Nici la Moscova, nici la Leningrad oamenii nu păruseră că suferă de vreun complex, dimpotrivă, îi găsea energici, activi, volubili, plini de bună dispoziție și de poftă de viață. Nimic din trecutul grandios și brutal, domol și spasmodic, supralucid, schizofrenic pe alocuri, nu părea să-i mai preocupe sau să arunce vreo umbră asupra vieții și firii lor. Peste tot oamenii vorbeau - într-un mod despre care ai fi putut spune chiar că e obsesiv - de un alt trecut, recent, bogat, dens, incitant, plin de legende și personaje eroice, și aceasta ocupa tot spațiul rezervat evocării, împingând vechiul trecut undeva în neantul unei istorii imemoriale». Nu cumva P.B. suferă că acest proces revoluționar a dus la profunde schimbări în viața societății, în structura psihologică și morală a oamenilor? Nu cumva este bântuit de nostalgie pentru un trecut împins în «neantul istoriei» de către revoluția socialistă? Altfel cum s-ar explica iritarea sa față de viziunea despre oamenii sovietici contemporani a autorului român, arătată mai sus? Iată pe ce bază «logică» își îngăduie P.B. aserțiuni calomnioase, iresponsabile, de genul: «În descrierea Moscovei, a Leningradului, a întâlnirilor cu oamenii sovietici, Dumitru Popescu nu prea rămâne în urma scriitorilor și a ziariștilor burghezi care și-au format mâna în proferarea calomniilor antisovietice». Cum pot fi calificate asemenea aprecieri altfel decât infamie? După aceeași «logică» a lui P.B. - care una citește în carte și cu totul alta comunică cititorilor neavizați - mărturisirile unor eroi ai romanului despre soldatul sovietic și Armata Roșie ar fi făcute «aproape în spiritul propagandei de tristă amintire a lui Goebbels». (...)
Citește pe Antena3.ro
Oare procedeele decupajului de texte, amestecate și denaturate tendențios, metoda măsluirii și atribuirii de sensuri contrare adevărului, cu scopul de a induce în eroare opinia publică de bună credință, tactica blamării brutale și a intimidării prin amenințare, nu ne trimit automat la arsenalul practicilor lui Goebbels? (...)
Este absolut necesar să precizăm că romanul Pumnul și palma nu este un tratat de istorie, nu emite niciun fel de ipoteze privind disciplina istoriei, ci, așa cum este specific unei opere artistice de ficțiune, înfățișează întâmplări, situații, personaje, caractere, destine care în mod inevitabil au contingențe cu realitățile și evoluția istoriei. Dat fiind însă faptul că, în «Însemnările» lui, P.B. abordează probleme ale istoriei României, atunci trebuie să se știe un adevăr elementar, într-adevăr «statornicit», și anume că noi nu cerem nimănui aprobare despre modul în care înțelegem să ne scriem propria istorie. Această istorie a scris-o poporul român însuși, în lupta sa milenară pentru apărarea ființei naționale, pentru libertate și independență, pentru dreptul de a fi stăpân în țara lui, și o făurește astăzi, în condițiile socialismului, liber și demn, printr-o muncă eroică, plină de patos revoluționar. Orice încercare de imixtiune privind felul în care poporul nostru își scrie opera ideologică a scriitorului. După cum este tot atât de adevărat că unele personaje se află la polul opus al gândirii autorului, literatura nefiind altceva decât confruntare de idei, conflicte morale, filosofice, politice, sociale, în contextul unei pledoarii a autorului pentru idealuri înaintate, prin intermediul imaginilor artistice adecvate. Or, P.B. confundă toate personajele romanului cu autorul și prin stratagema sa de a-i prezenta pe toți ca «o masă stihinică, complet nestăpânită, deseori elementar analfabetă, înrăită, unită doar printr-un singur scop: să se răfuiască cu istoria, să-i arate pumnul», el falsifică și identitatea personajelor din roman - luptători pentru transformarea socialistă a României - cât și viziunea și gândirea autorului.
Desigur, nicio operă de artă nu este infailibilă. Ea poate și trebuie să fie supusă judecății critice, cu condiția de a fi făcută cu competență și de pe pozițiile eticii profesionale. O evaluare principială, la obiect, după criterii științifice nu se confundă însă cu răstălmăcire, a insinuările și procesele de intenții. De altfel, trilogia Pumnul și palma a fost discutată în presa noastră, formulându-se atât aprecieri pozitive, cât și unele observații critice, dar niciuna de natura sentințelor pronunțate de P.B. Este profund reprobabil faptul că asemenea atacuri lipsite de responsabilitate și onestitate elementară, de natură să impieteze asupra relațiilor, atât de cordiale, principiale și tovărășești dintre scriitorii celor două țări, au putut vedea lumina tiparului. În ceea ce mă privește, am considerat totdeauna și continuu să cred cu tărie că idealul nobil al literaturii este și va rămâne acela de a sluji și lumina adevărul vieții, de a servi bunele relații dintre oameni și dintre popoare”, încheie criticul Pompiliu Marcea.
Cartea a avut parte de o recenzie pozitivă în Scânteia din 30 iulie 1980
