De la Bârca la Viena şi înapoi (III)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

Peste timp - Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

4 ianuarie spre prânz

(n.red. – continuare)

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

Trebuie să reconsiderăm multe din şabloanele noastre. Multe, vă spun sincer. Sincer şi trist. Nu călătoresc prima oară în Occident, dar nici nu cred că mai putem la nesfârşit să împărţim lumea în “occident” şi “răsărit”. şÎmi trimit băiatul să facă pipi pe urmele ruginite ale Cortinei de fier. E timpul!ţ

– Ce ordine e pe câmp, tati! Ce curat e pe terenul grajdului, ăla portocaliu! Ce curat e în gară! Tati, uită-te, hai nu mai scrie! Uită-te! Tati, de ce e mai multă ordine în Austria? Tati, ce culori frumoase are staţia de benzină! Hai, tati, nu mai scrie! Hai, tati, uită-te!

Andrei e ca un magnetofon dat repede care se apropie de explozie.

– Taci, băiatule, taci puţin!

– Tati, spune-mi, suntem în capitalism?

– Nu ştiu, băiatul meu.

Şi, într-adevăr, e greu să spui că eşti în pur capitalism într-o ţară cu atâtea proprietăţi de stat, cum e Austria! Suntem, oare, în Austria?

Intrăm încet în Viena. Ne târâm cu bagajele spre ieşirea din tren. Dan Lăzărescu şi cei trei patinatori ai săi ne ajută frăţeşte. Tot culoarul e plin de oameni care vor coborî. Ne despărţim de o româncă din Mărginimea Sibiului care, împreună cu vest-germanul ce-i e soţ, ne vorbise despre cele câteva “antene” văzute şi care i-au plăcut. Andrei primeşte un cârnat afumat de la neamţul respectiv. E un cârnat ca în bucătăria prietenilor mei Ana şi Ion Haşiganu din Sălişte. Ce-or crede cei care ni l-au dat? Nu-i refuzăm, din politeţe.

Deodată, în plin centrul Vienei, gara ne opreşte. Coborâm. Andrei e emoţionat ca un om la venirea pe lume. Dârdâie: Austria, Auustriiaa! Viena! Tati! Taicule! Imi zice cum auzise că-i ziceau băieţii bunicului meu tatălui lor: Taicule!

Ne reperează, aşa, băgaţi în bagaje cum suntem, Valeriu Dinică, ataşatul cultural român la Viena. Împingem căruciorul cu bagaje. Dinică vorbeşte repede, e oltean din Vâlcea şi-i spune lui Andrei:

– Ia-o mărunt, n-o lua masiv cu Austria, că e mult de văzut. Asta-i schema!

– Austria!, bâiguie Andrei şi se uită la reclamele din gară.

Mărturisesc că retrăiesc, o dată cu băiatul meu, bucuria călătoriei. Mă înseninează bucuria lui. Bine că e aşa. Bine că m-a găsit sănătos ca să-l duc la Viena.

Elena, aici dunga din frunte mi s-a mai întins, Viena e blând, deşi aerul ei rece ne-a făcut să ne strângem brusc cojoacele pe noi. Andrei şi cu mine suntem îmbrăcaţi la fel. Avem probabil un aer irepresibil de provinciali stângaci gata să intre din greşeală în prima vitrină.

Urcăm, blocaţi de bagaje şi luându-ne rămas bun de la patinatori, în Dacia ambasadei. Dacia? Da, şi merge binişor.

E ora 2, ora Vienei, cu o oră mai devreme decât ora României. Cu o oră? Doar atât? Ora aceasta, cât ne-a costat pe noi. Ora aceasta care fixează Austria mai aproape de mijlocul Europei.

Elena, salutări din Viena.

Ne simţim bine? Ne simţim rău?

Nu prea mai suntem.

4 ianuarie, seara

Identităţile noastre locuiesc în mijlocul Europei în vreme ce noi abia ne târâm să ne ajungem din urmă identităţile.

Stăm în centrul Vienei, lângă Hotel Regina şi lângă impresionanta Catedrală Votivă. Ca nişte insigne pe o pernă doldora de decoraţii, stăm şi noi aici.

Drumul, la orele zilei, prin Viena îţi ia imediat ochii. Mai toate clădirile au faţadele proaspete, în sensul în care prospeţimea pune în valoare vechimi tulburătoare.

Parlamentul, Primăria, Hotelul Imperial arată ca nişte “noi construcţii vechi”. Darul de a împrospăta vechiul, conservându-i partea interesantă, ar putea interesa edilii şi proprietarii de blocuri nu numai din Viena. Mă gândesc ce frumos i-ar şedea unei vechi clădiri bucureştene să trăiască în două secole: în cel de al XIX-lea, în care a fost ridicată, şi în cel de al XX-lea, în care a ajuns.

Ca strugurii bine păstraţi, ce aduc farmecul lor aparte în plină iarnă sau primăvară, când încă nici n-au reînflorit viile, sau la începutul verii noi, când vinul din pivniţe primeşte semnal de revoltă şi fierbe, iar pe butuci florile izbucnesc fatal; ei bine, atunci să ai un strugure din recolta veche. Se apropie timpuri grăbite. Să păstrăm minunile vechi!

Viena e o recoltă veche, învingându-şi programarea înspre vara celuilalt veac.

Când mă gândesc că pe aici a trecut Eminescu, aştept cu o mare emoţie de copil întrebări de la marele plâns care “nu mai poate străbate”. şÎmi închipui o poezie a tristeţii şi a emigrării mele.ţ

Sigur, bunurile imperiilor există şi pentru că bunurile ţărilor jefuite nu mai există. Acumulările de-aici, din Viena, ca atâtea acumulări imperiale, au lăsat pustii subsolul şi solul Transilvaniei. Când Coşbuc striga “Noi vrem pământ!”, Viena prospera dureros de cinic.

Când Muzeul de Istoria Artei strălucea sub cerul mai senin al Europei de mijloc, noi abia ne cuceream independenţa. O singură filă din calendar, 1877, uneşte două întâmplări: un muzeu de artă, un colier somptuos la unul din gâturile acvilei bicefale şi un muzeu dureros, de tranşei asudate şi însângerate. De durat, prin cinic paradox, au durat picturile şi sculpturile, nu cadavrele ostaşilor români (căci români erau moldovenii şi muntenii, nu erau vorbitori de moldoveană şi vorbitori de munteană, cum aveau mai târziu să insinueze unii din urmaşii celor cărora le lăsasem culoar liber spre bătăliile hotărâtoare). Cadavrele trebuiau înmormântate; miroseau urât.

Figuri artistic umflate, boieri mari ai Muzeului senin al Vienei, de-aţi şti voi câte cadavre de români v-au ţinut cuiele în pereţi ca să puteţi rămâne în tablouri. O ţară mică şi, vai, atât de des prădată, n-a avut vreme de pictură şi de sculptură, ca să-şi arunce fiii în tranşeele dintre două biserici, dintre două lumi, dintre două valori care, ciocnindu-se, ar fi prefăcut cu siguranţă Europa în propriul ei muzeu.

Minunată şi nedreaptă Vienă! Pentru civilizaţia pe care o păstrezi din veac în veac, s-o arăţi viitorului, pentru cultura care emană secret din fiecare colţ de piatră al templului tău, pentru lumina dulce, de bibliotecă şi salon de sculptură, de mamă aspră şi de soră de caritate a tuturor iluziilor, pentru tot ce însemni, îşi mulţumesc, cetate a luminilor şi a liniştii din Europa de mijloc, Vienă neutrală!

Dar pentru că exişti, pentru că poţi da acest exemplu, tu se cuvine să înclini măcar unul din turnurile tale de veghe şi să baţi măcar unul din clopotele acatistului tău cosmic, şi pentru Moldo-Valaho-Transilvania din care eu vin azi, pentru Daco-Romania chinuită şi ameninţată, pentru exemplul de sârguinţă, de loialitate faţă de libertate şi de simţ al solidarităţii planetare, pe care le-a dat şi le dă unei lumi, atât de puţin dispusă, azi mai ales, să dea exemple antimercantile.

Dumnezeu să apere Viena! Noi am apărat-o de-atâtea ori.

Mioriţa a rămas o întruchipare orală a geniului românesc şi pentru că pieile pe care o puteam noi transcrie erau ocupate să fie dube, tobe, în satele patriei, să audă oştenii primejdia.

Poate că, printr-o neutralitate de speculanţi, am fi fost numai o zonă de tranzit spre marile metropole, spre marile acumulări europene.

Poate că, aliniindu-ne imperiilor, la un 1 decembrie, dacă nu 1918, poate 1916 sau 1920, pe calendarul politic al lumii ar fi fost înscrisă unirea Austriei cu Tirolul, după o extenuantă luptă de eliberare împotriva ocupantului străin, şi nu a Transilvaniei cu ţara.

Calc stângaci prin Viena, mi-e încă greu, dar nu mi-e ruşine. Sunt liniştit, deşi mă urmăreşte încă un poem destul de aspru despre sufletul meu necăjit de nonvalori.

Caii, cărora n-aveam fier să le punem potcoave, la mine în sat, întorc capul, încet după mine, din statuile unde au fost înglobaţi de priceperea şi generalizarea pripită a meşterilor care nu făceau economii, ci sculptau cu gândul numai către stăpâni.

… Sui bagajele în cameră. Andrei jubilează. Nu e vesel când aude că simpla urcare cu liftul costă un şiling.

– De ce, tati? La noi de ce nu costă? De ce costă? zice cu o durere de copil jefuit.

– Pentru că suntem la Viena, nu la Bucureşti.

Aş face politică, acum, cu el, dar sunt prea obosit. Îl las să observe singur că Viena are multe, dar milă – nu.

Va urma