Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Hannah Arendt
_____________________
În acest vârtej, însăşi ideea de adevăr este periclitată, purtată în sensuri diferite. “Aventurile adevărului” - din care O scurtă istorie a filosofiei a schiţat principalele momente în gândirea occidentală – sunt duse mai departe intensificându-se. În jurul unei tensiuni majore, create între două tendinţe antagonice.
Pe de o parte, adevărul este considerat ca formulabil şi demonstrabil. În anumite cazuri, este accesibil. În anumite domenii restrânse, este întotdeauna posibil, legitim şi fructuos să te afli în căutarea lui. Pe acest versant se găsesc filosofiile ştiinţelor şi ale matematicii, raţionamentele logicii şi ale demonstraţiei. Filosofia analitică a apărut de aici. Născută la Viena, s-a răspândit apoi în lumea anglo-saxonă.
Pe versantul opus, însuşi orizontul unei cercetări a adevărului pare să fi fost abandonat. Nu este vorba, cum spunea Nietzsche, decât de o iluzie. Această critică a ideii de adevăr s-a dezvoltat până la a încerca desfiinţarea noţiunii înseşi, transformarea ei în arhaism, considerând-o ca pe o veche eroare. Adevărul ar trebui să fie mai degrabă suspectat decât căutat, mai degrabă deconstruit decât elaborat.
Mirarea şi explicaţia
În inima acestor mutaţii, puterea mirării persistă. Aflată în inima gestului filosofic la Platon sau Aristotel, ea rămâne şi în secolul al XX-lea. “De ce lucrurile sunt în acest mod?” Regăsim întrebarea sub o mie de forme, în cadrul gândirii contemporane. Urmărindu-i procesul la Ierusalim, Hannah Arendt se miră de “banalitatea” nazistului Eichman. Cum, omul acesta, un monstru? Un domn ca oricare altul, de o dezolantă şi foarte normală neînsemnătate. Acest contrast suscită mirarea, deci reflecţia.
Căci încăpăţânarea de a gândi nu dispare niciodată. În faţa absurdităţii lumii, reflecţia nu demisionează. Filosofii caută mereu să înţeleagă – chiar erorile, impasurile şi ororile noastre. În cel mai dezolant dintre peisaje, în cea mai rea situaţie posibilă, filosofia îşi păstrează dorinţa de a şti.
Chiar în vremuri de deznădejde şi de expertize generalizate. filosofii nu pot să nu se facă auziţi. Jean-Toussaint Desanti insista asupra faptului că filosoful nu poate acţiona ca un specialist – matematician sau chimist. Acesta din urmă poate refuza să răspundă la întrebările puse de cei profani, să spună că munca lui este prea complicată, prea tehnică. Există în schimb o necesitate imperioasă, pentru filosof, de a putea să le explice cu ce se ocupă el celor care lucrează în alte domenii.
Această exigenţă de a traduce ideile, chiar cele mai complexe, “în limbajul tuturor”, cum spune Bergson, nu trebuie să părăsească gândirea contemporană. Aplicarea ei este cu siguranţă dificilă, uneori fezabilitatea ei contestată. Această necesitate dăinuie în ciuda a orice, ca o trăsătură constantă a filosofiei.
Mi-am consacrat o parte din timp, de-a lungul vieţii mele, pentru această muncă de transmitere, de difuzare şi de pedagogie. Căci una dintre sarcinile importante ale intelectualilor este să explice – propriile lor idei, pe cele ale altora, mizele şi liniile de forţă care traversează istoria. O muncă adeseori neglijată în ultima vreme. Dar indispensabilă.
Prima parte
Întoarcerea la experienţe
Ce ne scapă din ceea ce se află sub ochii noştri,? Ce nu am văzut încă? Ne-am obişnuit cu lumea, cu lucrurile, cu noi înşine, cu percepţiile, dorinţele şi frazele noastre… Totuşi, bănuim că în centrul acestei familiarităţi rămân neobservate sau neînţelese elemente esenţiale. Dar care? Cum să le reperăm? Cum să discernem ceea ce privirea ratează, ceea ce cunoaşterea ignoră?
Într-un sens, aceste întrebări au fost mereu prezente în filosofie. În acelaşi timp, ele dobândesc o vigoare nouă – şi un sens neobişnuit – la intersecţia dintre secolul al XIX-lea şi al XX-lea. Atâtea ştiinţe s-au dezvoltat, codificat şi extins. Atâtea discipline au progresat. Atâtea cunoştinţe s-au acumulat într-o mulţime de domenii. Prea multe, fără îndoială. Putem avea sentimentul unui labirint fără sfârşit, al unei proliferări dezaxate. Ca şi cum ar lipsi un soclu, un fundament, nişte evidenţe prime.
Secolul al XX-lea caută certitudini inaugurale acolo unde nu ne-am aştepta. Urmăreşte evidenţele omise, experienţele pe care toată lumea le împărtăşeşte fără ca cineva să le treacă prin filtrul gândirii. Adevărul este la îndemână, cu condiţia să privim în altă parte, să acordăm atenţie la ceea ce altă dată fusese desconsiderat. Este suficient să se schimbe radical perspectiva pentru a vedea apărând, din sânul celor mai banale experienţe, comori nebănuite.
Aceasta este convingerea comună celor trei filosofi –diferiţi doctrinar unul de celălalt- care deschid parcursul de faţă. Ceea ce îi apropie este certitudinea că fiecare dintre noi are, fără să o ştie, experienţa esenţialului. Efortul gânditorului nu constă nicidecum în a crea această experienţă, ci în a o face vizibilă. Este vorba de a acorda atenţie – într-un mod susţinut, metodic, încăpăţânat – la ceea ce conţine central şi, poate, cu totul tulburător această experienţă.
Astfel, îl vedem pe Henri Bergson revenind la experienţa interioară pe care o avem cu privire la durată, la felul în care conştiinţa noastră experimentează timpul. Acesta din urmă diferă foarte mult în funcţie de felul în care raţiunea noastră îl concepe, îl măsoară şi îl calculează. De fapt, în întoarcerea lui Bergson la acest “dat imediat al conştiinţei”, este în joc mult mai mult decât o nouă problematică. Pentru filosofie, este vorba de a reconsidera rolul raţiunii. Departe de a fi singura deţinătoare şi singura garantă a ideii de adevăr, raţiunea ar putea fi, în anumite cazuri, cea care îl maschează, îl deformează sau ne închide accesul la el.
Cu William James, gânditor crucial pentru a înţelege evoluţia filosofiei în secolul al XX-lea, relaţia cu experienţa este chiar mai decisivă. Căci, renovând şi reabilitând o atitudine filosofică antică cu scopul de a fonda această doctrină modernă pe care o numeşte “pragmatism”, William James face din experienţa însăşi criteriul şi indicele adevărului. O problemă a cărei elucidare nu schimbă nimic în existenţa nimănui este în ochii lui absolut lipsită de interes. Aici, de asemenea, filosofia se găseşte în situaţia de a da un test dificil.
Cu Freud, experienţele neglijate ale visului, ale uitărilor, ale lapsusurilor, ale simptomelor nevrotice – sunt cele care deschid calea abordării unei gândiri inconştiente, care îi scapă celui care o gândeşte. Un paradox, deja prezent la Bergson şi James, este dus aici la culmea sa, de vreme ce la Freud raţiunea îşi fixează ca scop să exploreze metodic iraţionalul. Devine posibil de conceput o formă de cunoaştere ştiinţifică a imaginarului şi a dorinţei.
Aici se găseşte una dintre mişcările inaugurale ale gândirii contemporane: metodele ştiinţei sunt în parte întoarse împotriva ei înseşi, raţiunea critică limitele şi excesul de raţionalitate, experienţa ne face să descoperim peisaje necunoscute în lumea cea mai familiară.
NUME: BERGSON
LOCURI ŞI MEDII
Născut într-o familie evreiască burgheză, dintr-un tată pianist polonez şi o mamă britanică, Bergson a ales Franţa şi a trăit practic întreaga sa viaţă la Paris, cunoscând o notorietate nemaiîntâlnită.
10 DATE
1859 Se naşte la Paris, pe 18 octombrie.
1878 Intră la École Normale Supérieure.
1889 Publică Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei.
1896 Publică Materie şi memorie.
1900 Este ales profesor la College de France.
1907 Publică Evoluţia creatoare.
1914 Ales membru al Academiei franceze (unde va fi primit în 1918).
1928 Primeşte premiul Nobel pentru literatură.
1932 Publică Cele două surse ale moralei şi religiei.
1941 Moare la Paris pe 4 ianuarie.
CONCEPŢIA LUI DESPRE ADEVĂR
Adevărul pentru Bergson:
se descoperă prin experienţă trăită şi intuiţie,
este inaccesibil, cu condiţia detaşării de reprezentările deformate,
se sustrage exprimării prin cuvinte.
O FRAZĂ CHEIE
“Îmi dau seama, spre marea mea surpriză, că timpul ştiinţific nu durează, că nu ar fi nimic de schimbat în cunoaşterea noastră ştiinţifică cu privire la lucruri, dacă totalitatea realului ar fi desfăşurată dintr-o dată în instantaneitate, şi că ştiinţa pozitivă constă esenţial în eliminarea duratei.” (Scrisoare către William James, 1908)
LOCUL SĂU ÎN GÂNDIREA CONTEMPORANĂ
Foarte singular, căci poate părea atât decisiv cât şi marginal. Bergson de fapt nu a construit un sistem şi nu a avut discipoli, cu toate că notorietatea şi influenţa lui au fost imense. După un timp de relativă uitare, este în prezent redescoperit şi reconsiderat de către o nouă generaţie de filosofi.
